Revistă electronică de cultură, atitudine şi spiritualitate ortodoxa

Prima pagină > Vă recomandăm > Darul iubirii şi al iertării

Darul iubirii şi al iertării

Sâmbătă 26 august 2017, de Ioan Enache

Apărută la Editura Babel, Bacău, 2017, cartea Trei zile de bunătate. Povestiri de familie reprezintă un debut în proză şi lansează o scriitoare: Lenuţa Neacşu. O persoană combativă în relaţiile sociale oficiale, deloc blândă cu instituţiile statului atunci când e vorba de dreptate, bibliotecara Lenuţa Neacşu îşi arată în scris o altă faţă a personalităţii sale: sensibilă, visătoare, vulnerabilă, îngrijorată de soarta familiei (este mamă a 4 copii), iubitoare de Dumnezeu, disponibilă pentru multiple acţiuni sociale şi culturale. Lucrează la o filială a Bibliotecii Judeţene Bacău, şi-a luat mai multe licenţe, printre care una în biblioteconomie la Universitatea din Bucureşti, a adunat mai multe specializări în domeniu, acum urmează un masterat la Facultatea de Teologie din Iaşi. Deşi cartea aceasta constituie un debut întârziat (autoarea este născută la 11 noiembrie 1967, în Bacău), cunoaşte imediat un real succes de public. Textele de proză scurtă, scrise în perioade diferite de timp, decurg dintr-o bogată experienţă de viaţă. Amănuntele autobiografice, bine selectate pentru a sluji unui anumit mesaj, îţi lasă impresia că avem de a face cu proza memorialistică. De altfel şi subtitlul cărţii ne conduce într-acolo: „Povestiri de familie”. Dar lucrurile nu stau aşa, deoarece aproape toate paginile au conotaţii teologice, duhovniceşti, cu o finalitate moral-educativă. În acelaşi timp, textele primesc şi chipul mărturiei de credinţă, multe întâmplări sunt probe de trăire ortodoxă, decurg dintr-un praxis teologic semnificativ. Deşi aceasta pare a fi o dimensiune definitorie a scrisului Lenuţei Neacşu, cartea ei nu e de teologie practică. În plus, există şi multe pagini de ficţiune autentică, precum şi de eseu, dar şi de poem în proză. Două sunt filoanele tematice care străbat fără întrerupere toate povestirile Lenuţei Neacşu, conferindu-le unitate: credinţa şi educaţia, credinţa ortodoxă şi educaţia copiilor în frica/dragostea de Dumnezeu. Cât priveşte genul, proza ei este un amestec nou: nu e numai jurnal personal şi de familie, fără o sistematizare cronologică, urmând mai degrabă un fir aleatoriu al amintirii; nu e nici manual de teologie morală, deşi la fiecare pagină întâlnim câte un citat din Sfânta Scriptură; nu e nici o desfăşurare de ficţiune care te răpeşte pe tărâmurile evanescente ale imaginaţiei; nu este nici eseu meditativ bazat exclusiv pe asociaţii de idei; nu e doar poezie în proză, ţesută din sentimente puternice; este câte ceva din toate acestea, amestec de poveste, cu susur de metafore, cu un examen analitic de idei, cu trăire şi mărturisire de credinţă, cu descoperirea unei minuni unde nu te aştepţi, cu memoria dureroasă a unor experienţe potrivnice. Şi, deasupra tuturor, tronează solar, un optimism, ieşit parcă din nimic, dar mereu atoate-vindecător. Oare e un gen nou de proză, greu de încadrat în criteriile cunoscute?
Pentru a răspunde, am apelat la o privire comparativă. Cartea care ne-a ieşit în cale pentru un astfel de demers este La porţile disperării – începutul speraţei, ediţia a doua, de Florica Baţu-Ichim, apărută la Editura Cathisma, Bucureşti, 2017, în îngrijirea ieromonahului Savatie Baştovoi. E necesară şi precizarea că e încadrată în colecţia antiparenting, la numărul 2. Acesta e un concept nou, cu zeci de mii de adepţi, lansat cu prea multă preocupare comercială de către monahul scriitor din Basarabia, prin care sunt readuse la viaţă valorile familiei tradiţionale şi repuşi în lumină pilonii educaţiei fireşti în familie. O reacţie ortodox-românească la parenting-ul corect politic, impus şi în România de psihologia behavioristă, din care copiii ies mutilaţi caracterologic şi psihic. Din acest tip de educaţie apar viitori cetăţeni planetari, fără părinţi, fără ţară şi fără Dumnezeu. Deosebirile dintre cele două autoare sunt inerente privind stilul de comunicare, înzestrarea literară, împrejurările de viaţă complet diferite. Dincolo de acestea, însă, între ele şi cărţile lor descoperim o mulţime de asemănări. Poeta Florica Baţu-Ichim, care a trăit la Kitchener, în Canada, a născut şi crescut 6 copii; Lenuţa Neacşu creşte 4 copii, la Bacău; în toată existenţa acestor familii este prezent continuu Dumnezeu; scrisul Floricăi este dominat de o imensă spaimă/durere ce decurge din leucemia descoperită după naşterea ultimului copil; biografia Lenuţei Neacşu e umbrită puternic de hepatita tip C care o sleieşte de puteri; ambele autoare îşi depăşesc angoasa prin credinţa şi nădejdea în Dumnezeu; parcă vorbite, încearcă să acopere neputinţa personală, tragică în fond, cu o dragoste fără margini revărsată asupra copiilor; din această dragoste îşi trag energia de a birui greutăţile materiale inevitabile pentru o familie cu venituri modeste, de a purta crucea bolii şi de a suporta vicisitudinile tratamentelor; viaţa şi educaţia copiilor decurg în normalitatea învăţată de la părinţi şi străbunici; necazurile grele sunt înlocuite, în permanentă alternanţă, de bucuriile unor evenimente din viaţa familiei; din durerile mari se naşte focul rugăciunii cu lacrimi; din fiecare tensiune decurge o învăţătură durabilă; furia suferinţei este copleşită, neaşteptat, de pacea izvorâtă din poezie şi meditaţie; cotidianul anost este condimentat deseori cu întâmplări hazlii, unele de un umor de cea mai bună calitate. Ambele cărţi se află sub tensiunea schimbării în bine, prin intervenţia nevăzută dar puternică a lui Dumnezeu. Practic, volumul Trei zile de bunătate constituie, în mod virtual, antiparenting-ul de la numărul trei al colecţiei savatiene. Oare cine a rânduit asemănările acestea incredibile, peste spaţii şi timp, între două autoare şi două cărţi, aşezate într-un front comun împotriva nonvalorilor educaţionale care au invadat deja România? Iertaţi puţina retorică din această întrebare!
Între povestirile reuşite ale Lenuţei Neacşu, am reţinut, pentru exemplificare, două de-a dreptul remarcabile. Prima se cheamă „Trei zile de bunătate”, este „piesa” care dă şi titlul volumului. O ţărancă bătrână, cu sufletul înnegurat de-atâtea griji şi necazuri, află că boala ei este cancerul. Urmează, fără nici un efect, diverse tratamente medicale, până când, la insistenţele fiului, ajunge la o mânăstire retrasă, unde un călugăr cu faţa luminoasă o introduce în irealitate. Părintele îi spune: „Această boală va trece cu altfel de leacuri: cu apus de soare, cu cântec şoptit şi cu râs de copil” (p. 54). Ea nu înţelege nimic, dar fiul ei este iniţiat de isihastul tămăduitor în taina acestei lucrări duhovniceşti: bătrâna trebuie să trăiască trei zile de bunătate. Adică să se bucure de primăvară, de apusul sau de răsăritul de soare, să ierte pe toată lumea din adâncul inimii, să cânte domol frumuseţea oferită de Dumnezeu lumii, să-şi bucure nepoţii până aceştia vor gânguri fericiţi. Canonul este ca trei zile neştirbite să fie trăite în starea de bunătate. Greu de tot, cu eforturi mari, bătrâna ajunge să aibă continuitate în faptele bune, să-şi lumineze astfel de zile şi atunci sufletul ei urcă pe o treaptă duhovnicească nouă, se sublimează pe sine. Dintr-odată înţelege că vindecarea de boala trupului nu mai este deloc importantă. Cea de-a doua proză, „Precum şi noi iertăm”, are ca personaj, ca şi prima, o ţărancă. Bătrâna Niculina se află în ură de moarte cu vecina ei Maria, pe motiv că aceasta îi furase cea mai frumoasă găină. Asistăm la procesul de metanoia, de schimbare a minţii şi a inimii furioase, sub conducerea preotului din sat, până primeşte darul iertării. Este emoţionant momentul împăcării celor două vecine sub căldura binefăcătoare a iertării. Sunt multe asemenea întâmplări cu miez duhovnicesc, comparaţii semnificative între ceea ce făptuieşte omul şi ceea ce face Dumnezeu în taină, creând sentimentul de uimire în cititor. Este un motiv în plus pentru a citi cartea cu repeziciune, cu interes, de parcă ar fi un roman de acţiune. Odată cu această lucrare iese în lume o scriitoare sigură pe sine, dispusă să slujească şi lui Dumnezeu, şi oamenilor.


Text apărut în revista "Credința ortodoxă", nr. 8 (246), August 2017.