La rând, la judecata dintâi!

Un mare învăţător ortodox contemporan, Sfântul Nicolae Velimirovici, ne spune că vorba cu înţeles ascuns, atât de des folosită, criză, înseamnă, în limba greacă, judecată. Până în prima jumătate a secolului XX, popoarele creştine au numit corect strâmtorările cu expresia judecata lui Dumnezeu. Ideologii lumii moderne au înlocuit-o cu noţiunea criză, pentru ca să nu-i mai ştie lumea înţelesul (vezi Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol. I, Sophia, Bucureşti, 2002, pag. 20). Deci, ce avem noi azi? Criză mondială? Judecată mondială, judecată a toată lumea! „Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4, 17). Cuvântul Apostolului oare a fost rostit tocmai pentru aceste vremuri? Ce vom răspunde, că tare se potriveşte „vremea este să înceapă judecata” şi chiar a început? Vom zice aşa: acest cuvânt e valabil pentru toate împrejurările de criză, adică acelea în care biciul lui Dumnezeu s-a abătut asupra popoarelor, cu rost de îndreptare. Iar în aceste momente este cel mai potrivit.

Două veacuri la rând, stăpânii acestei lumi au lungit ziua de muncă, au mărit numărul zilelor de trudă, au crescut intensitatea robotelii şi au micşorat mereu preţul orelor lucrate. Tehnologiile şi invenţiile au copleşit toate domeniile de activitate, oficial numărul de ore de muncă s-a redus, dar eforturile omului, încordarea lui, stresul şi neliniştea au crescut, în loc să scadă, aducându-i pe salariaţii de azi, bărbaţi şi femei deopotrivă, la statutul de sclavi ai muncii. Cum spuneam şi cu alt prilej, toate acestea vizau slăbănogirea, extenuarea omului, îmbolnăvirea organismului social, pentru a-l lăsa fără reacţii în faţa relelor care se abat asupra sa. Acum, robii la „cărămizile lui Faraon”, iată, sunt expuşi la pericole înzecite, însutite, înmiite. Extenuantă şi alienabilă, munca modernă, bună-rea, se ia de la mulţi: e criză, nu se mai vând unele produse, falimentează întreprinderile şi băncile, guvernele vuiesc că n-au acoperire la bugete şi lucrătorii sunt scoşi afară. Un milion de şomeri, până la sfârşitul anului 2009, anunţa un demnitar pentru România. Curbe de sacrificiu pentru slujbaşii la buget, cu zile de nemuncă şi neplată. Geme lumea, se vaietă poporul, suferă multe familii. Fără salarii, n-au cu ce se hrăni, n-au cu ce plăti dările, facturile, resursele de existenţă. Toţi, cu mici excepţii, încep să înţeleagă faptul că sunt dependenţi de sistem, că se împlinesc cuvintele Părintelui Antonie despre capcana planetară în care a fost prinsă întreaga lume. Independenţi de sistemul mondial şi încă liberi sunt doar aceia care trăiesc fără lumină electrică, fără încălzire cu gaze naturale, fără reţea comună de apă, fără salariu de la stăpân, fără împrumuturi de la bănci, fără televiziune, telefonie şi internet. Restul, cu toţii am ajuns la mila stăpânului vremelnic al acestei lumi. Un stăpân fără milă, de-a dreptul ucigaş! Pentru a crea sistemul actual şi a ne lega pe toţi la el, a provocat periodic un şir de crize financiare, economice, sociale, promovând de fiecare dată altă schimbare în felul de viaţă al oamenilor, adevărate revoluţii. Şi ei s-au supus, ba chiar au cerut modificările respective, le-au susţinut, au trudit pentru ele, aşa cum s-a petrecut în comunism. Şi-au construit singuri cursele în care sunt prinşi. Există acum numeroase şi unanime opinii, vorbite şi scrise, precum şi probe, că forţe mai mult sau mai puţin oculte, aşa numitele elite mondiale, au planificat şi au provocat, în mod artificial, actualele falimente financiare şi de producţie, declanşând o avalanşă a dificultăţilor de trai pentru toată lumea. Dacă slujitorii mamonei, ai pântecelui şi ai patimilor trupeşti au creat criza, cu scopuri precise, care sunt acestea şi ce legătură are lucrarea lor cu judecata lui Dumnezeu?

Prima întrebare poate fi formulată şi aşa: de ce ne secătuiesc prin supramuncă, de ce ne înfometează prin răpirea muncii şi a resurselor de trai, de ce ne condiţionează viaţa de legăturile la reţelele lor centralizate de resurse? Ca să ne supună definitiv lumii de aici şi de acum, ca să pierdem legătura cu Dumnezeu şi cu sensul adevărat al vieţii, mântuirea, ca să ne întunece mintea şi să recunoaştem de unic stăpân un guvern mondial şi un om locuit de satana, un om cu puteri suprafireşti, acela care mărşăluieşte în taină către tronul din Ierusalim, Antihristul. Trebuie să ne supunem forţelor pământeşti ale iadului şi, dacă nu o facem de bună voie, atunci e musai să cedăm din cauza foamei, suferinţelor, fricii, bolilor, lipsurilor de tot felul, presiunii concetăţenilor care au început de mult să fie „ca lumea”. Au înmulţit poftele, păcatele, le-au legiferat, le-au insinuat în fiinţa noastră ca o a doua natură, au livrat o vreme pâinea şi circul pentru întărirea patimilor în sufletele şi trupurile noastre şi, deodată, din senin, loveşte criza, se taie alimentarea cu satisfacţii a nevoilor nefireşti, create de dresorii noştri. Urmarea: isterie generală! Cred cu obstinaţie că marele dresaj e în plină desfăşurare. Vrem linişte, răgaz, pace, stabilitate, echilibru, bunăstare? Vor înmulţi neliniştea, zbuciumul, conflictele, colapsul, prăbuşirile, sărăcia. Omenirea trebuie să cadă irecuperabil într-o capcană veşnică. Împărăţia forţelor antihristice se precipită, se lăţeşte, înşfacă lumea în gheare, propagă răul, recitând pe toate canalele media că acesta e singurul bine.

Dar Stăpânul din cer, Atotputernicul Dumnezeu, de ce îi lasă pe vrăjmaşii noştri de moarte să ne chinuie? S-a retras, fiindcă L-am părăsit noi? Aşa ar trebui să fie. S-au luat harul, înţelepciunea, puterea de la noi. Dar Stăpânul e prezent aici. El a hotărât să suportăm toate acestea, pentru păcatele noastre inimaginabile („Căci dacă păcătuim după voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă” – Evrei 10, 26). Taina fărădelegii antihristice se lucrează cu îngăduinţă de la Dumnezeu, iar criza mondială care ne bântuie e judecata la care El supune acum întreaga lume. Aceasta premerge judecata finală. Are rostul să ne trezească. Dar oare ne vom reveni din pumn, din glonţ, din foamete, din boală, din agonie? Oare vom reuşi să înţelegem că păcătoşenia din sufletele noastre s-a extins în afară, că păcatele fiecăruia s-au unit între ele, copleşind lumea cu o criză cum n-a mai fost? Suntem conştienţi că „o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei puternici” cutreieră sufletele noastre?(Evrei 10, 27) Sfântul Părinte Nicolae Velimirovici ne spune clar: „Foametea este un semnal de avertizare de la Dumnezeu. […] Dacă undeva anume, în vreo ţară, se întâmplă să fie foamete, aceasta nu vine din faptul că norii din întâmplare au uitat să mai verse ploaie şi nici datorită faptului că pământul întâmplător a uitat să-şi dea roada sa, nici că buruienile întâmplător au înăbuşit semănăturile, şi nu pentru că lăcustele întâmplător au năvălit asupra ogoarelor şi au nimicit întreaga recoltă… Nu, foametea este o pedeapsă a Domnului, un semn al lui Dumnezeu către oameni, un semnal de avertizare al Proniatorului ca oamenii să ia aminte, să cugete şi să se îndrepte” (Simboluri şi semne, Sophia, Bucureşti, 2009, p. 106-107).

Aşadar, mai avem dubii că formele cumplite ale crizei cuprinzătoare care sfâşie lumea acum sunt forme ale judecăţii lui Dumnezeu? Înlocuiţi în propoziţiile din fraza de mai sus a Sfântului Nicolae Velimirovici cuvântul foamete, cu falimente bancare care nu întâmplător decurg dintr-o lipsă de lichidităţi, cu şomajul pustiitor care nu întâmplător derivă din închiderea întreprinderilor, cu împrumuturile înrobitoare la FMI care nu întâmplător trebuie să acopere slăbiciunile bugetului unei ţări şi aşa mai departe şi vă veţi lămuri că „acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12, 31), că suntem traşi la răspundere de Dumnezeu. Este sorocul să plătim şi să ne întoarcem la pocăinţă. Dacă ne-am pocăi, răul s-ar curma pe la mijloc şi am putea răsufla uşuraţi. Însă o veche proorocie afirmă că nu vom proceda aşa, nici măcar după ce vor cădea plăgi şi mai grele asupra noastră: „Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor” (Apocalipsa 9, 21), ci „oamenii huliră pe Dumnezeu, din cauza pedepsei” (Apocalipsa 16, 21). De vom striga „huuuuu” împotriva lui Dumnezeu, din cauza năpastelor actuale, ce va urma? Să ascultăm o învăţătură: „Lupta lăuntrică împotriva lui Dumnezeu se sfârşeşte în lupta exterioară împotriva Lui; războiul lăuntric – în război făţiş” (Simboluri şi semne, p. 105). Criza izvorăşte din sufletele noastre, iar împotrivirea care se încordează înăuntru contra Stăpânului hrăneşte declanşarea unor plăgi noi. Astfel, taina fărădelegii continuă să lucreze, iar judecata lui Dumnezeu nu încetează.