.Spuneam că Sora Irina se bucură acum cu mucenicii, căci iconomia şi dreptatea lui Dumnezeu îi socoteşte chinurile provocate de diavoli ca un martiriu şi, ca să fiţi şi mai convinşi că aşa este şi că osemintele ei pe viitor vor putea fi folosite ca sfinte moaşte, iată ce spune Pravila şi tradiţia bisericii noastre Ortodoxe : Dacă la sfinţirea unei biserici nu are Arhiereul nicicum Sfintele moaşte se pot folosi părticele din osemintele unui fost îndrăcit, căci fără existenţa Sfintelor moaşte nu se poate sfinţi o biserică.
Cred că am reuşit, în parte, cel puţin pentru cei mai puţin îndârjiţi şi de bună credinţă, să conving că părintele Daniil şi măicuţele n-au fost nişte torţionari pentru Sora Irina; ci, deşi au fost siliţi să folosească metode - mijloace mai dure, au făcut-o din dragoste de a o ajuta, să fie izbăvită din legăturile diavolului, cum singură îi ruga când a putut mai la începutul crizelor: "Uite, mă ţine diavolul, veniţi de mă scoateţi din mâinile lui". Părintele Daniil spune: "Am şi plâns pentru ea", pentru Irina. Ce torţionar plânge când îi pune cătuşe sau lanţuri unui condamnat? Ce dragoste creştină mai mare vreţi, fraţi creştini, decât aceea să te rogi cu lacrimi pentru sora ori fratele tău aflat în nevoie? Dar părintele Gheorghe Sofianu, fost paroh la Tanacu, („Evenimentul zilei” din 18 iulie 2005, pag. 3) are o aşa "inimioară bună, mult răutăciosul" că afirmă cu "duhovnicească şi frăţească dragoste" : "Călugărul care a făcut asemenea grozăvii ar trebui să fie jupuit de viu, chinuit aşa cum el a chinuit biata fată ... " Sora Irina a fost chinuită de draci, nu de "călugărul" Daniil, iar "grozăvii" a făcut Părintele Daniil dracilor, pe care i-a "jupuit de vii", i-a ars cu rugăciunile cu lacrimi, chinuindu-i cum au chinuit-o ei pe Irina. Ce "inimă bună" şi „judecată sănătoasă duhovnicească" ai Părinte Gh. Sofian; îţi este milă mai mult de draci decât de un om .Te priveşte personal, dar vezi cum ai să te descurci cu cei de care ţi-e milă acum, când te vor lua în primire; eu numai am zis.
Preotul Adrian Gabor, („Evenimentul zilei” din 21 iulie 2005, pag.8) face o deplasată afirmaţie în titlul unei declaraţii : "Exorcizările ar trebui interzise în mânăstiri", şi apoi mai la vale, foarte îngrijorat, zice: "Ceea ce s-a întâmplat la mânăstirea din Tanacu este de natură să ne îngrijoreze pe noi, preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe" ... Adică vă temeţi că vor veni dracii de la Tanacu, care au ieşit din Sora Irina, să vă invadeze, ca ortacii lui Miron Cosma? Fiţi fără grijă, dragii mei, cei de la Tanacu sunt ocupaţi deja, au treabă, sunt angajaţi de ziarişti să le şoptească la ureche tot felul de minciuni să le iasă articolele mai picante, mai de senzaţie, mai de scandal. Fiţi liniştiţi că aveţi şi la Bucureşti draci destui, nu vă temeţi că au murit toţi, ca în eparhia Vlădicului Calinic al Argeşului. Cât despre exorcizări, vă temeţi Părinte Gabor, că noi, preoţii călugări, o să terminăm prea repede cu toţi dracii scoţându-i din oameni şi rămâneţi fără clienţi? Doar la Bucureşti scoateţi dracii şi din cei care nu-i au, banii să iasă, aşa că n-o să muriţi de foame, fiţi pe pace. Părinte Conferenţiar, postiţi şi vă rugaţi Sfinţiile voastre preoţii de mir, mai mult decât călugării? - condiţia pentru exorcizări reuşite - şi aveţi har preoţesc mai mare, mai bogat? Mira-m-aş ! Faceţi această discriminare din "dragoste frăţească", desigur. Fiţi convins că avem toţi preoţii acelaşi har şi aceleaşi drepturi ca şi datorii.
Noi nu chemăm pe nimeni la mânăstire. Ne caută credincioşii cu dragoste şi încredere pentru că îi primim răspunzându-le cu aceeaşi dragoste şi-i asistăm cu răbdare; deci fără graba că ne aşteaptă preoteasa să ieşim la plimbare sau că pierdem meciul de fotbal la televizor. Vă doresc o zi bună, şi trăiţi cum vă place; eu doar am zis.
M-aş bucura ca şi d-l Florian Bichir să doarmă liniştit, să nu-şi mai facă atâtea griji despre "criza din Biserica Ortodoxă Română", şi despre "faţa nevăzută a mânăstirilor noastre", dezvăluită de cazul de la Tanacu. De ce băgaţi toate mânăstirile într-o oală? De ce vorbiţi la plural, când de fapt este vorba de un caz singular şi izolat într-un schit undeva la marginea ţării şi de care nu se va mai vorbi mâine - poimâine; necum să creeze "criză în biserică"? Aşa înţelegeţi d-v o criză în biserică? Şi apoi referitor la "faţa nevăzută a mânăstirilor", să ştiţi d-le Bichir că mânăstirile au o singură faţă care se poate vedea de la distanţă ca faţa, Taborică a Domnului Iisus. Biserica nu greşeşte principial, greşesc oamenii ca fiinţe cu neputinţe şi greşelnice ; dar nu trebuie - cum am mai spus - să confundăm omul cu instituţia.
Sunt oarecum dezamăgit, că aşteptam mai mult de la dv., ca de la un absolvent al cursurilor teologice, după cum aud; dar, ca orice student, poate aţi mai lipsit de la ore, deşi acum e mai simplu, se face teologia şi la fără frecvenţă şi chiar prin corespondenţă. Aveţi şi cuvinte frumoase despre monahism, pe care nu le-aţi spus primul, dar şi exageraţi foarte mult, de exemplu, când spuneţi : "intră cine vrea în mânăstire: foşti condamnaţi, miliţieni, excroci, debili mintali, oameni roşi de păcate ruşinoase sau puşti cărora abia le-au dispărut coşurile de pe faţă se joacă de-a marii duhovnici şi exorcişti". Se ştie că în mânăstiri preoţii sunt foarte puţini şi marea răspundere a preoţiei nu se dă la "puşti". Este adevărat că, după cuvântul Mântuitorului :"pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate - sau lăsa - afară" şi chiar cheamă : "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi .... ", la Mânăstire sunt primiţi iniţial aproape toţi; dar după aceea urmează timpul de constatare, de ispitire canonică, în care se face selecţia; şi după cuvântul "Mulţi chemaţi, dar puţini aleşi", rămân doar cei consideraţi având cât de cât vocaţie; dacă rămân 1-2 din 10-15. Cazul de la mânăstirea Petru-Vodă, publicat în revista „Lumea credinţei", dă dreptate şi confirmă spusele mele: Un tânăr dement, primit în mânăstire, după ce s-a constatat că-i bolnav şi nu se comportă conform rânduielilor şi disciplinei mânăstireşti, a fost exclus din mânăstire şi, după câteva zile, vine să se răzbune pe părintele Stareţ Iustin Pârvu, pentru că l-a dat afară din mânăstire. Întâmplător, la părintele Staret era venit un preot prieten, fost coleg de închisoare, care semăna leit cu Părintele Stareţ Iustin şi în acesta - în prieten, a înfipt ucigaşul cuţitul, omorându-l.
În schimb, cu articolul "Interviu cu Dumnezeu", din zilele trecute, m-aţi cucerit, mi-aţi plăcut d-le Bichir; sunteţi un om cu talent şi cu o personalitate demult formată, şi cu convingeri care, deşi nu sunt de acord cu toate, vi le respect; eu însă doar am zis. Cât despre ziarişti, nu i-am băgat pe toţi într-o oală. M-am referit la cei de ultimă speţă, care au îngropat talantul şi mănâncă o pâine murdară-infectă; pâine frământată în mocirla minciunii şi dospită cu drojdia exagerărilor şi calomniei.
În cazul Tanacu aţi făcut ţânţarul cât armăsarul, un animal micuţ cât un monstru uriaş şi fioros, cu care aţi speriat şi smintit o lume întreagă. Aţi făcut un deserviciu Bisericii majoritare, Ortodoxiei, monahismului ei şi chiar imaginei ţării noastre. Am primit telefoane de la persoane şi din America, mă cunoşteau de când am fost acolo la fratele meu şi mă întrebau: "Ce se întâmplă acolo la voi, la Tanacu, cu grozăviile acelea, pe care toată opinia mondială le detestă, le condamnă? V-aş da nişte sfaturi la care cred că aţi strâmba din nas, pentru că nu vă ajunge mintea la ele. Dar vă voi cita un pasaj din prea frumoasa şi constructiva poezie "Cuvântul" a marelui Alexandru Vlahuţă, înaintaşul poeţilor: "Voi, căror vi s-a dat solia Sfântă/ De preoţi ai acestei mari puteri,/ Voi, în al căror suflet se frământă/ Întunecate valuri de dureri,/ Şi gânduri de-un întreg popor gândite,/ Nu duceţi minunatul vostru dar/ Ofrandă mâinilor nelegiuite,/ Ci, ca pe sfânta masă din altar,/ A-mpărtăşirii taină preacurată,/ Aşa cuvântul, să vi-l pregătiţi/ Ca mii de inimi la un fel să bată,/ Şi miilor de veacuri să vorbiţi".
Cu acest articol în care, ca de obicei, am spus lucrurilor "pe şleau", cred că mi-am făcut "prieteni" care-mi vor cere caterisirea, sau cel puţin mă vor chema în consistoriu, unde deja sunt membru la al doilea mandat, numit de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist; am fost deja în postura de judecător şi de procuror în forul consistoriului. Am pledat şi am reuşit, pentru pedeapsa minimă; am respectat prezumţia de nevinovăţie şi am ţinut cont de intenţia faptei.
P.S. Între timp, am aflat de la sursă autorizată, că nu Părintele Daniil a rupt hârtia cu ordinul Episcopului Huşilor, ci altcineva a făcut acest lucru. Era singura culpă cu care îl acuzasem la început pe Părintele Daniil, pentru care-i cer scuze. Eu aşa citisem în ziar, dar se vede că şi aceasta a fost una din multele minciuni debitate de ziarişti sau de cei care au informat pe ziarişti.
RSS 2.0