.La Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa Galaţi a apărut o frumoasă şi elegantă carte intitulată de către autorul grec Ioannis K. Kornarakis, „Tarso cea nebună pentru Hristos”, în traducerea lui Cristian Spătărelu.
Tarso (Tarasia) „cea nebună pentru Hristos” s-a născut pe 4 iulie 1910, într-un ţinut din Insula Andros (Grecia), fiind cea mai mică din cele şase fiice din familia Zagoreu, familie în care părinţii insuflau copiilor o viaţă religioasă, plină de evlavie. Copilăria lui Tarso a decurs firesc, liniştit şi cu oarecare poezie dacă ţinem cont de faptul că luase lecţii de mandolină şi adesea, acompaniată de una dintre surorile ei, cânta prietenilor. De pe la vârsta de 14 ani, însă, începe să se manifeste într-un fel mai special, caută să se izoleze cât mai mult, vorbeşte adesea despre moarte şi viaţa de dincolo, se roagă intens mai ales pentru rudele moarte. Din 1931 odată cu căsătoria sorei Katina, familia se mută în Atena. Aici vor apare primele aşa-zise „ciudăţenii” în comportamentul lui Tarso: purta o tunică albă şi o basma tot albă, se încălţa cu pantofi scâlciaţi, pleca adesea aiurea, aparent fără nicio direcţie. În 1939 au peţit-o, ea s-a supus ascultătoare, ştiind în sinea ei că eforturile familiei de a o căsători vor rămâne fără efect. În 1942 i se face un consult psihiatric, fiind diagnosticată cu „schizofrenie”. Tot atunci a suferit şi o operaţie chirurgicală la cap, neavând rezultatul „terapeutic” pe care ar fi scontat medicii. Operaţia nu a avut efecte negative, nici asupra intelectului, şi nici psihic. O întâmplare pe cât de stranie, pe atât de minunată, din timpul războiului arată cum Tarso era acoperită de Maica Domnului. Este adusă acasă de un grup de partizani, bărbaţi cu aspect dur, înarmaţi. Sunt întâmpinaţi la uşă de sora lui Tarso, deja înfricoşată de dispariţia acesteia şi care rămâne şi ea uluită de cuvintele căpeteniei: „Cine este aceasta, care trece neînfricată printre gloanţe şi niciun glonţ n-o atinge?”
Descumpănită de starea ciudată a fiicei ei, mama lui Tarso îşi îndreaptă toate speranţele în ajutorul duhovnicesc, religios. Astfel auzind despre harul episcopului Matei de la mănăstirea de maici din Keratea, îşi ia fiica şi în anul 1949, cere pentru amândouă găzduire în această mănăstire, pentru o oarecare perioadă de timp. Mama se va întoarce acasă după vreo trei luni, Tarso va rămâne aici până la sfârşitul vieţii ei. Fiind judecată drept „nebună”, Tarso nu s-a înscris în rândul maicilor. A făcut diferite ascultări şi timp de doi ani a locuit în casa de oaspeţi. Dar pentru că în mod intenţionat vorbea ciudat „până la răstălmăcire” şi îi necăjea şi certa pe oameni, mai ales pe vizitatori, a fost alungată. A locuit adesea sub cerul liber sau în colibe foarte sărăcăcioase, din paie sau carton, neavând „unde să-şi plece capul”. „... deseori o vedeai stând în mijlocul ploii, sub cerul liber, ţinând o tablă deasupra capului.” A fost văzută mergând printre şiroaiele de ploaie, cei din jur erau uzi leoarcă, în timp ce hainele ei rămâneau uscate. Frumoasă la chip, în momentul când cineva i-a lăudat ochii, şi-a luat o pereche de ochelari urâţi, cu lentile foarte groase, pe care şi i-a legat la spate cu o sârmă. Ceea ce i-a vătămat, cu timpul, vederea. Când cineva i-a observat conturul fin al nasului, a găsit şi pentru asta soluţie: l-a acoperit cu o cordeluţă, pe care a dezlegat-o înspre bătrâneţe.
Tarso nu respecta ritualul Bisericii, participa foarte rar la slujbe. Altfel, ar fi însemnat că se substituia unei logici. Dar ea juca rolul unei „nebune”, fără de logică. Însă este deosebit de important să menţionăm că „fericita” Tarso a păstrat mereu legătura cu un duhovnic. Ştia multe rugăciuni pe de rost, psalmi, tropare. Cel mai mult se ruga pentru cei adormiţi despre care spunea că „s-au mutat la viaţă”.
De Tarso reuşeau să se apropie numai anumiţi oameni, care aveau mai multă dragoste, smerenie, atenţie pentru cei din jur, care nu judecau aspru şi aveau ceva mai multă sensibilitate. Uneori ea îşi descoperea sufletul printr-o privire foarte intensă, dar totul se petrecea sub ceea ce părea vălul unei mari taine. Cei care îi simţeau şi-i intuiau sfinţenia, considerau o adevărată binecuvântare un obiect de-al Maicii Tarso sau chiar simpla ei trecere printr-un anumit loc. Sfaturile ei erau preţuite şi mulţi îşi amintesc că ea se împotrivea unei rutine în rugăciune. Tarso avea şi simţul umorului. O soră în drumul ei spre chilia lui Tarso a zis cu voce tare rugăciunea inimii şi i s-a uscat gâtul. Şi-a dorit să bea un suc de portocale dar s-a abţinut gândindu-se la asceză. La următoarea vizită, Tarso i-a zis: „Luare aminte şi rugăciune. Şi de mult Doamne miluieşte şi Dumnezeu se plictiseşte, cum zice proverbul. Dacă omul nu ajunge în adâncimile smereniei ... Când ţi se usucă gâtul, să bei şi un suc de portocale!”
Este cunoscut faptul că avea „harismele străvederii şi înainte-vederii”, sunt ştiute câteva dintre minunile săvârşite din timpul vieţii iar un creştin povesteşte despre o vindecare miraculoasă petrecută după „adormirea” ei.
Viaţa pe care a dus-o Tarso, nebunia ei spre fericirea întru Hristos, noi nu avem cum s-o urmăm. Sunt foarte, foarte puţini cei „nebuni pentru Hristos”, după cum ne spune şi autorul, sunt cei mai sensibili dintre sfinţi, mulţi dintre ei rămânând necunoscuţi cu numele. Cazul nebunei Tarso trebuie să ne înveţe să fim mai atenţi cu cei din jurul nostru, să exersăm mai mult smerenia, să avem mai multă dragoste şi mult mai multă îngăduinţă. Cerşetoarea din colţul străzii, aceea cu hainele murdare, îmbrăcată cu 3-4 pelerine de ploaie, care vorbeşte în dodii, spunând uneori şi cuvinte necuviincioase, s-ar putea să aibă în sufletul ei mai mult duh decât cei care o ocărăsc, decât cei care o milostivesc şi chiar decât cei care o iubesc! Căci aşa s-a descoperit în lume a fi şi Fericita Tarso!
RSS 2.0