.Sfântul Grigorie Sinaitul a precizat: "Trebuie să mărturisim cu evlavie nenaşterea, naşterea şi purcederea, cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Prea Sfintei Treimi: pe Tatăl, ca nenăscut şi fără de început; pe Fiul, ca născut şi împreună fără de început; pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatăl, dat prin Fiul şi împreună veşnic".
Proprietăţile personale, ipostatice, nu trebuie să fie confundate cu atributele comune, identice ale dumnezeirii (Eunomie, identificând fiinţa lui Dumnezeu cu nenaşterea Tatălui, concludea că Fiul nu are natură dumnezeiască, deoarece nu este nenăscut, ci născut). Or, Tatăl nu este numele firii sau al proprietăţii comune, ci numele ipostasului, iar felul în care El ipostaziază fiinţa este nenaşterea. Proprietăţile ipostatice trebuie să fie atribuite numai persoanelor respective fără confuzie.
Cele trei persoane nu sunt trei principii ale esenţei divine. Orientarea ipostaselor către Tatăl nu înseamnă că fiinţa sau persoana Fiului şi a Sfântului Duh ar fi incomplete sau inferioare. Fiul este născut ca ipostasă desăvârşită din ipostasă desăvârşită: "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". În raport cu Dumnezeu-Tatăl, principiul, fiecare persoană este liberă să-şi păstreze caracterul ei ipostatic, fără confuzie şi fără separare. Însuşirea este ceva netransmisibil.
Sfântul Ioan Damaschin precizează şi el: "Nu a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl şi Fiul, care S-a născut din El. Căci Dumnezeu nu S-ar putea numi Tatăl fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiul, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel S-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naşte. Iar facultatea de a naşte consta în a naşte din El, adică din propria sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire".
Nu trebuie sa fie confundată naşterea care determină raportul Tatălui cu Fiul, cu zidirea sau creaţia, care determină relaţia Creatorului cu creaţia. Tot Sfântul Ioan Damaschin precizează: "Este însă necucernic să spunem cu privire la naşterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme şi că existenţa Fiului este posterioară existenţei Tatălui. Deoarece spunem că naşterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată, a devenit pe urma Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuşi nu s-a făcut din fiinţa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voinţa şi prin puterea Lui, de la neexistenţă la existenţă; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, sunt un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el".
Numele divine ale lui Dumnezeu sau despre Dumnezeu, teologia le ia din Revelaţie. "Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cu cuvintele lui Dumnezeu" (I Petru 4, 11). Prin urmare, "nu este cu putinţă să spunem ceva despre Dumnezeu şi, în general, să înţelegem altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus şi revelat prin cuvintele dumnezeieşti ale Vechiului si Noului Testament" (Sf. Ioan Damaschin).
Teologia ortodoxă preferă interpretarea apofatică a fiinţei divine - adică cunoaşterea nu prin negaţie raţionala, ci prin experienţă sau unire mistică; de aceea foloseşte termeni doxologici, ai experienţei mistice, când vorbeşte despre Dumnezeu, "nume mai presus de orice nume" (Filip. 2, 9). În lucrarea areopagitică despre Numele divine se arată că fiinţa divină nu poate fi definită, nici limitată de imaginile create, şi că însăşi noţiunea de Dumnezeu este relativă, deoarece ea se referă la legătura Lui cu creaţia, nu la misterul fiinţei Sale transcendente, adica "esenţa supraesenţială". Ceea ce se afirmă despre El vine din necesitatea de a comunica faptul că este Dumnezeu, dar nu şi ce este. Noi afirmăm despre Dumnezeu câte trebuie să spunem acum, dar noi nu-L putem cunoaşte aşa cum El Se cunoaşte. De aceea, teologia ortodoxă vorbeşte nu numai de paradoxul Dumnezeirii, ci face o deosebire netă între Dumnezeu şi creaţie, între divin şi uman. Dumnezeu nu Se lasă spaţializat, localizat, limitat la un loc. Acesta este sensul "înălţării" Sale la cer. Creştinii nu pot obiectiva pe Dumnezeu, nu pot să-L insereze în sfera imanenţei. Ei trebuie să evite deci sacralizarea spaţiului şi timpului în idolatria creaţiei, în sens panteist. Dumnezeu este în afară de toate cele ce există, în sensul că este nemărginit, şi tocmai de aceea El le poate cuprinde şi susţine pe toate, şi poate fi prezent în toate.
Sfinţii Părinţi capadocieni au insistat asupra orientării biblice a teologiei lor, subliniind caracterul personal, ipostatic, al dumnezeirii. În Dumnezeu nimic nu este impersonal, totul este personal. A concepe personalitatea lui Dumnezeu cel viu ca o entitate abstractă, ca o substanţă metafizică, înseamnă a face antiteologie. Dumnezeul cel viu se manifestă în acte revelatoare, în istoria concretă a persoanelor şi a popoarelor, Se întrupează în viaţa umană a lui Iisus Hristos.
Lupta Sfântului Grigorie Palama (1296-1359) împotriva teologilor scolastici latini are, deci, o importanţă capitală. Nici un argument scolastic nu l-a convins de a accepta o fire dumnezeiască fără viaţă şi lucrare personală. Energiile sau harul constituie viaţa lui Dumnezeu care se revarsă în viaţa noastră. Părinţii capadocieni n-au ezitat să recurgă la anumite categorii filosofice luate dintr-un mediu cultural determinat şi dintr-o epocă determinată. În faţa controverselor şi ereziilor, Biserica a fost nevoită să facă o sistematizare a credinţei, interpretând datele revelaţiei biblice în limitele limbajului uman.
Dacă dumnezeirea este plenitudinea şi centrul fiinţei lui Dumnezeu, ipostasa defineşte existenţa de Sine, personală a naturii Sale. Părinţii capadocieni identifică ipostasa (hypostasis) cu persoana (prosopon), cu înţelegerea că persoana este ipostasă a fiinţei, modul în care fiinţa divină "subzistă", se realizează şi se manifestă. Cele trei ipostasuri au realitatea lor personală, distinctă şi liberă, în sensul că persoanele există ca "altele", fără condiţionare de ousia. Prin urmare, caracterul ipostatic al fiinţei, existenţa concretă care ipostaziază fiinţa, nu este ceva adăugat, care vine după recunoaşterea ousiei, sau e determinată în mod cauzal de aceasta. Fiinţa este cunoscută numai ca ipostaziată, cu entităţi personale, individuale, libere.
Pentru a înţelege raportul dintre ousia-hypostasis, trebuie să se ţină seama că în primele secole, explicarea doctrinei trinitare s-a făcut în contextul criticii religiei iudaice monoteiste şi a confruntării cu politeismul. Treimea nu înseamnă triteism, adică trei fiinţe dumnezeieşti distincte, ci trei ipostasuri consubstanţiale. Aceeaşi fiinţă este posedată şi folosită în mod egal şi perfect de Cele trei, dar în mod personal şi propriu.
Faţă de "poliarhia" elenistă, teologia creştină a arătat că, în mod cert, conceptul "treime" nu implică acceptarea a trei principii primordiale. În treime, Dumnezeu-Tatăl este principiu unic, născător al Fiului, purcezător al Sfântului Duh. Trebuie deci să se afirme în acelaşi timp unitatea fiinţei şi nedespărţirea ipostasurilor. Când zice Domnul: "Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10, 30;) - arată identitatea fiinţei. Iar când zice: "Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine" (Ioan 10, 38), arată nedespărţirea ipostasurilor. Perihoreza (întrepătrunderea) ipostaselor nu e determinată de vreo distanţă sau despărţire în sânul lui Dumnezeu, nici nu sugerează vreo deficienţă a acestora, luate fiecare în parte. Persoanele există ca altele, în mod liber, dar ele rămân în comuniunea sau în sânul lui Dumnezeu.
Cunoscând aceste adevăruri să mărturisim cu multă evlavie pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită!
RSS 2.0