.Păcatul, satana şi antihrist se află în necurmată ofensivă de a stăpâni lumea, de a o duce spre iad: iad istoric şi veşnic, iad spiritual şi material. Virtutea, harul şi Hristos luptă necontenit spre a sfinţi lumea şi a o conduce spre rai: rai pe pământ şi în ceruri, rai în duh şi în materie.
În această bătălie nu totdeauna înving creştinii,ci sunt şi epoci de triumf antihristic.
În această bătălie nu întotdeauna sunt bine delimitate forţele virtuţii de forţele păcatului, ori slujitorii lui Dumnezeu de slujitorii satanei. Antihrist foloseşte şi masca binelui spre a-i înşela pe oameni.
Antihrist nu e un om păcătos, ci e un om demonizat, în care răul devine concepţie şi acţiune antihristică şi antiumană. Antihrist are ură conştientă împotriva lui Hristos, fiindcă Hristos nu S-a închinat satanei şi n-a vrut să devină împăratul unei lumi păcătoase şi mincinoase. […]
Forţele antihristice se recunosc prin fap¬tul că sunt mincinoase, rele, viciate, necredincioase, corupte, tiranice, pline de ură, de nelegiuire şi de blasfemie.
De cealaltă parte, creştinătatea formează forţele hristice în luptă cu păcatul, satana şi antihrist. Ele mărturisesc adevărul, iubirea, dreptatea, frumuseţea, bucuria veşnică, cre¬dincioşia şi slava lui Dumnezeu. Biruinţa lor e asigurată de puterea lui Hristos Dumnezeu.
Păcatul a viciat fiinţa duhovnicească şi materială a oamenilor, pătrunzând în socie¬tatea lor, în istoria lor şi în natura lor. Prin păcat omul a pierdut comuniunea cu Dum¬nezeu şi a rătăcit fie prin propriile erori umane, fie prin ispitirea satanică.
Păcatul este individual, comunitar şi po¬litic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să ori¬enteze, să organizeze şi să stăpânească lumea.
Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravi¬tatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse.
Creştinismul opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organi¬zate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convin¬gătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic.
Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces com¬plex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea - aceasta este nădejdea lumii.
Satana este prima creatură ce s-a opus lui Dumnezeu. Păcatul originar a început prin ispitirea omului de către satana. Satana a is¬cat în om "eul", tentându-l cu orgoliul şi plă¬cerea şi ispitindu-l să se despartă de Dumne¬zeu. Aşa a ajuns omul "eu fără Dumnezeu", sau chiar "eu împotriva lui Dumnezeu".
Duhul satanic ispiteşte din afară pe om, se strecoară într-un gând şi în cele din urmă umple omul în toată fiinţa lui sufletească şi trupească. Oamenii satanizaţi folosesc magia neagră, dar de multe ori nu mai au conştiinţa satanizării lor, ba chiar îl neagă pe satana, însă sfârşitul lor este nebunia şi sinuciderea!
Satana ajunge să stăpânească omul, apoi îl face agent al său, al răului comunitar şi al răului politic. Omul satanizat este un peri¬col social, cultural, politic şi spiritual. Satanizarea colectivă şi organizată politic este un monument de răutate, ce se asemuieşte sfatului satanic din iad, oştirilor demonilor şi ordinii demonice din iad.
Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare creează o atmosferă satanică, o pseudo-spiritualitate şi o modalitate de vieţuire satanică. Sunt astăzi organi¬zaţii omeneşti satanizate ce răspândesc sata¬nismul. Satanizarea e mai rea decât păgâ¬nismul.
Când forţele satanice ajung să cucerească puterea în lume, ele îşi fac oştiri ca să le ape¬re, legi care să le organizeze, ideologii care să le justifice şi chiar religii ca să-i înşele pe oa¬meni.
Guvernarea puterilor satanice se justifică prin starea de păcat şi necredinţă şi ea are o durată corespunzătoare iconomiei lui Dum¬nezeu, prin care lumea îşi va plăti rătăcirile ei până ce se va pocăi şi va reintra în rându¬iala dumnezeiască a vieţii. Creştinii nu tre¬buie să lase forţele satanice să cucerească puterea; iar dacă au cucerit-o, ei trebuie să-şi organizeze forţele şi să o învingă în numele lui Hristos. Creştinismul e veghea şi puterea sfântă care răspunde de mântuirea lumii. Şi vai de creştinii ce nu corespund sfintei misiuni ce le este încredinţată, căci Dumnezeu va ridica şi din pietre pe alţi aleşi ai Săi, care să-I zi¬dească Împărăţia! […]
Omenirea trăieşte cea mai cumplită criză: politică, militară, morală, socială şi spiri¬tuală. Suntem între supravieţuire şi dezastru. Suntem între moartea militară şi moartea paşnică. Ne ucide alienarea. Sunt discreditate toate valorile şi sunt dizolvate toate insti¬tuţiile tradiţionale. Explozia tehnică pune viaţa lumii în pericol. Omul e alienat. Nesi¬guranţa domneşte pretutindeni. […]
Facem o mărturisire de credinţă izvorâtă din martiriul secolului XX, care a cunoscut atât uciderea trupului, cât şi uciderea sufletului. Nebuniile lui Caiafa, ale lui Nero, ale Revoluţiei fran¬ceze sunt depăşite în secolul nostru de deter¬minarea logică a conştiinţei, prin care omul este anulat şi neantizat. Mai bine zis, nepu¬tându-se realiza materializarea duhului, omul determinat psihic este de fapt satanizat, bestializat şi alienat. Dintr-o astfel de realitate au apărut sfinţi şi martiri. Viziunea cuprinsă în aceste rân¬duri este expresia dureroasă şi imperioasă a mesajului acestui secol XX. Suntem slujitorii lui Hristos şi ai oamenilor. (Deţinutul profet, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2009, p. 77-81, 108-110).
RSS 2.0