Revistă electronică de cultură, atitudine şi spiritualitate ortodoxa

Prima pagină > Atitudini > „Civilizaţia” creată de om este satanică (6)

A doua viziune a Stareţului Antonie

„Civilizaţia” creată de om este satanică (6)

Joi 14 mai 2009

,,Părinte Antonie, dar unde-i acum pustia?!" - nu rezist eu şi-l întreb.

Dar ţie, sfinte părinte, mintea parcă ţi-e limpede, dar se vede că tencuirea bisericii îţi ia mai mult timp decât trebuie, presupun, altfel nu mi-ai fi pus o asemenea întrebare. Ei, iartă-mă pe mine, bătrânul! Vă interesează cele dinafară, iar de cele dinăuntru puţin vă pasă. Biserica nezidită de mâini omeneşti din sufletul omului face cât zece biserici de piatră! Din păcate, catolicismul a luat-o razna pe vremea blestematului de Petru, iar odată cu alipirea uniaţilor încă şi mai mult, că am ajuns să luăm măsuri pentru toate cele exterioare. După ele se fac şi mitrele şi crucile. Ia scrierile Sfântului mucenic Ilarion Troiţki. Înţelept a fost sfântul. Am păstrat decupaje şi însemnări din cuvântările lui.

Principalul în pustie este omogenitatea, monotonia, pe orice s-ar opri ochiul, toate-s la fel. Diavolul produce miraje - fie verdeaţă, fie apă, fie aur, în sfârşit, dar e de ajuns să-ţi aminteşti de Hristos, cum zic sfinţii pustnici, să faci rugăciunea, să-ţi faci cruce şi totul dispare. Iată, şi astăzi trebuie să tindem spre o asemenea stare a sufletului, ca privirea să nu se lipească de nimic, ca tot ce te înconjoară să fie un pustiu, iar dacă te ispiteşte ceva, roagă-te, fă-ţi cruce, mărturiseşte-te. Osândeşte-te singur pe tine. Pentru că ai dat de o ispită în pustiu, înseamnă că ai vrut să vezi, mai exact, ai fost predispus spre aceasta.

Eşti mirat? Iată ce exemplu am să-ţi aduc: merge un om prin pădure şi caută ciuperci. Vede în jurul lui atâtea ciuperci rele, dar privirea nu i se opreşte asupra lor. Dar dacă se apropie de o ciupercă bună, o observă imediat, de departe o vede. El cunoaşte ciupercile şi coşul lui va fi plin. Iar celui care nu le cunoaşte, numai ciupercile cele rele i se aruncă în ochi, unde să mai vadă el mânătarca aceea uriaşă! Iar în coşul lui nici n-ai ce vedea. A văzut cunoscătorul de ciuperci ciupercile otrăvitoare? Le-a văzut, dar nu le-a băgat în seamă, nu şi-a oprit privirile pe ele. Iată că va povesti, deci, şi-şi va aminti de cele bune şi i se va încălzi sufletul.

Aşa e şi cu păcatul. Vede omul în jurul său numai păcate şi păcătoşi şi bagă aceasta în seamă. Aşa ori altfel, el lasă să treacă ceea ce vede prin mintea sa şi devine un complice al răului. Dar dacă nu dădea atenţie acestor fărădelegi, dacă-şi prefăcea în scrum neajunsurile, dacă se lupta cu ele şi se supăra pe ele, nu avea să se întineze. Poftim şi pustiul. Iar dacă, prima dată, văzând acestea te revolţi, iar a doua oară începe să te intereseze ce mai fac oamenii pe-acolo, a treia oară vei vrea să încerci şi tu! Aşa şi este, de-aceea se spune şi despre fuga în pustie. Dar, pe de altă parte, trebuie înţeles şi în sens direct, pentru că în părţile noastre antihristului nu-i va reuşi un control absolut şi deplin; chiar şi în Occident am văzut oameni ascunşi de slugile lui încornorate - Dumnezeu nu va îngădui. Desigur, cine doreşte mântuirea şi în numele ei va părăsi confortul oraşului, plecând într-un loc pustiu, va fi într-o siguranţă mai mare. Dar oamenii se vor mângâia cu gândul că se vor putea salva pretutindeni până la a Doua Venire. Iată că în curând toţi vor fi numerotaţi, ca să fie toţi număraţi până vine antihristul, apoi vor introduce cartele-paşapoarte deosebite, aceasta e ceva mai serios, se va putea determina astfel unde se află fiecare om. Se poate fără toate astea? Da, numai că nu se va putea cumpăra, nici vinde, nici să ai locuinţă, nici toate celelalte. Şi se vor duce după buletinele acestea chiar şi cei care se consideră ortodocşi vor sta la rând pentru ele. Dar parcă Sfânta Scriptură şi Tradiţia vorbesc despre altceva?! Iată pustia: îşi puneau oamenii nădejdea în Dumnezeu, de la îngeri primeau hrană, sau se mulţumeau cu atât de puţin, că mulţi consideră acum că toate astea sunt poveşti - doar ele sfidează raţiunea!

Eh, raţiunea aceasta! Unii taie cu cuţitul pâine, iar altul îi ia cu el omului viaţa. Iar raţiunea, raţiunea e un lucru alunecos, nu există ticăloşie şi mârşăvie pe care raţiunea să nu le poată justifica, să nu găsească cauza din care toate acestea n-ar trebui făcute. Aşa va găsi o scuză şi pentru numerele personale şi pentru paşapoarte şi pentru ... 666! Că doar nu pe cadavre vor fi puse numerele astea şi nici nu vor adormi simţurile oamenilor, nu, nicidecum. Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va auto linişti cu argumentele raţiunii. Amar îmi este mie, unui bătrân de o sută de ani, să spun aceasta, dar pregătirile vor fi de aşa natură că despre materii înalte, vă rog să mă credeţi, nici vorbă nu va fi! Ce vorbă mai poate fi de "iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău"? Pe sine însuşi se vor trăda, pe nevestele şi copiii lor, trup din trupul lor. Apostolul Iubirii îi demasca pe cei care se băteau cu pumnul în piept că-L iubesc pe Dumnezeu şi-l urau pe aproapele, zicând: Cel care nu-l iubeşte pe aproapele său pe care îl vede, cum Îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede? (Ioan 4: 20) Aproapele, nu ca rudă de sânge, ci toţi oamenii care ne înconjoară. Trădătorul timpurilor de pe urmă e şi trădătorul sângelui său, gata să distrugă totul pentru o clipă de viaţă pământească, care nu vrea să-şi ia de seamă, să înţeleagă că, întâi de toate, pe sine se trădează, că se dă nu în mâinile despoţilor de pe pământ, ci la chinuri veşnice în iad. Se trădează, se trădează. Iată-I născut şi botezat până se află în mâinile Domnului. Însă el are voinţă liberă de alegere şi înţelegere a binelui şi răului, şi conştient se leapădă de dreptul de fiu al Iubirii şi trece în robia răului! Dar cât e de înfricoşător acolo! ( ... )

Stareţul s-a lăsat pe pernă şi a tăcut. De sub pleoapele lăsate cădeau lacrimi - una, două, trei ... Buzele i se mişcau mute în rugăciune.

Tu crezi, continuă el peste câteva minute, că făcătorului de minuni de la Sarov, atât de simplu înălţat până la sălaşurile raiului, i-a fost uşor să fie gata să meargă în iad, doar ca alţii să se salveze?! Nu, aceasta e treapta cea mai înaltă a Iubirii, e o totalitate a tuturor virtuţilor, dacă vrei, Vedere a lui Dumnezeu, Cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu pe Fiul Său L-a adus ca jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri. Apostolul Pavel se oferă pe sine ca jertfă pentru neamul iudeilor, preafericitul Serafim - pentru creştinii din păgâni. Ei şi alţii ca ei, mii, care au mers pe calea agonisirii virtuţilor, pe calea asemănării cu Dumnezeu, au fost gata să se jertfească pentru oile rătăcite. Ei nu doar au citit, ci au şi cunoscut, căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan 3: 16).

- Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi? Stareţul a zâmbit cu amărăciune. O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?! - îţi aminteşti aceste cuvinte, părinţele? Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?! Războiul merge de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos Răscumpărătorul! Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar atât de important, mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza. Cauza e în spiritualitate, în eforturile spiritului. Aminteş¬te-ţi, Constantinopolul asediat de către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar asediaţilor, cu toată decăderea lor, li se păstrează conştiinţa faptului că motivul nenorocirilor sunt anume păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri. Dumnezeu e cu noi atâta timp cât noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că începe o furtună şi corăbiile păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile. Cât de minunate sunt lucrurile Domnului o dovedeşte faptul că după această minune o mare parte din slavi au primit botezul. Iată şi războiul. Fiecare trebuie să ducă război cu propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei lupte în plan duhovnicesc vor depinde şi succesele în viaţa pământească.

Vremurile de pe urmă. De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele, dintr-odată dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul altceva când vine vorba despre timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evanghe¬liştii? Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor. Aceasta deja nici sărăcire nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele, duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia, desfrânarea, iubireva de arginţi, setea de putere, ateismul. Şi de acum, ca urmare a acestora - catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătări cereşti înfricoşătoare, boli necunoscute, războaie şi altele. Distrugerea spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e nicio aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi făcut vreun calcul. (Stareţii despre vremurile din urmă, Mânăstirea „Sfinţii Arhangheli Mhail şi Gavriil” Petru Vodă, 2007, p. 417-422).