.“Să nu îndrăzneşti să ridici mâna ta cea slabă pentru a opri valul puternic al apostaziei. Evit-o, păzeşte-te tu însuţi de ea, şi-ţi va fi de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui“, ne prevenea prin cuvinte cu putere multă Sfântul Ignatie Briancianinov. Gândul cu care am pornit în publicarea acestui mini-serial dedicat principiului/”duhului” reeducării a fost acela de a înţelege, cel puţin într-o mică măsură, scopurile şi resorturile de funcţionare ale acestuia, dar şi, mai larg, de a cerceta şi a înţelege în mod deosebit specificul vremii noastre, de a cunoaşte viruşii şi bolile spirituale cele mai primejdioase care bântuie epoca în care trăim, pentru a putea să ne apărăm cât putem mai mult sufletele de răul lor. Fiind mai conştienţi de acestea, vom şti mai bine şi să aplicăm remediile duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, vom şti să folosim mai adecvat armele pe care Biserica ni le pune la dispoziţie şi a le aplica înţelept, în cunoştinţă de cauză, aplicat anume acestor condiţii în care trăim şi acestor ispite cu care ne confruntăm.
Una din principalele mize ale lucrării satanei în aceste zile este pervertirea conştiinţelor şi a puterii de judecată, a gândirii normale şi sănătoase, tocmai pentru ca omul să nu-şi mai poată folosi darurile minţii, facultăţile de cugetare şi judecată în folosul mântuirii sale, să nu mai ştie să sesizeze dimensiunile mai profunde al vieţii, raţiunea existenţei noastre pe acest pământ pe care ar trebui să ne simţim „străini şi călători“. Se spune că diavolul este semănătorul tulburării, al confuziei, al îndoielii, al derutei, al ameţelii şi al haosului. Interesul lui de primă instanţă este să ne răvăşească mintea până acolo încât să nu mai putem distinge deloc albul de negru şi adevărul de minciună, nici să mai fim capabili să desluşim nuanţele şi, mai ales, să deosebim duhurile. În al doilea moment, odată cucerit primul şi cel mai important “fort” - mintea noastră - el urmăreşte să blocheze intervenţia firească, autoprotectoare a “anticorpilor spirituali” şi ţinteşte ca energiile voinţei noastre lucrătoare înspre cele ale Duhului să fie paralizate, vlăguite, secate, netrebnicite. Nu mai avem putere sau nu mai avem motivaţie să ne împotrivim. În acel moment, acţiunea de “infectare” a sufletului nostru cu toate duhurile răutăţii, minciunii şi urâtului se poate desfăşura nestingherită până la capăt, până la distrugerea sa.
Dar această lucrare dusă la scară mare, la nivelul întregii societăţi, se manifestă cu putere, şi pe plan duhovnicesc, şi între cei ce fac parte din Biserică. Mai ales aici dă vrăjmaşul cele mai puternice atacuri, pentru că aici se află principalii săi inamici şi aici este şi singurul loc de care îi este cu adevărat frica. Regăsim şi în Biserică, uneori cu mai mare putere, ceea ce Părinţii au numit “acţiunea Marii Apostazii” sau “lucrarea tainei fărădelegii“, ce se manifestă şi la nivel global. Duhovnicia se vrea a fi pervertită şi ea, iar una din ţinte este tot distrugerea capacităţii credincioşilor de a discerne, de a avea dreapta judecată, de a se forma realmente (şi ca înţelegere, şi ca trăire) în cugetul şi în Duhul Bisericii, al Sfinţilor Părinţi. Din păcate, astăzi foarte puţin se accentuează în Biserică această necesitate esenţială a discernământului, fără de care nici o lucrare duhovnicească nu poate fi exercitată cu folos şi păzită de înşelare. Cu atât mai mult când înşelarea este astăzi la tot pasul şi îmbracă cele mai felurite forme. Astăzi noţiunile fundamentale ale învăţăturii creştine sunt supuse unui îngrozitor proces de falsificare. Să amintim acum numai în treacăt despre cât de pervertite sunt, în multe din discursurile bisericeşti, ideile de “ascultare”, de “smerenie”, de “ne-judecare”, de “iubire”, de “pace” sau de “misiune”, ca să nu mai vorbim de obsedantele concepte de “ecumenicitate” şi “ecumenism”. Multe alte exemple se pot da şi este nevoie să fie discutate cu de-amănuntul, dar acest “palier” duhovnicesc al acţiunii de reeducare a mai făcut şi va mai face (chiar dacă nu neapărat într-o manieră sistematică, dar este ceva ce ne preocupă în mod constant) obiectul unor articole separate pe Război întru Cuvânt.
Am plecat de la „experimentul Piteşti” pentru a creiona cele două faţete ale organizării societăţii totalitare de astăzi: o faţă cruntă, hidoasă, cea a reeducării demente prin teroare, şi o alta faţă, a confuziei, a vagului, a aparenţelor înşelătoare, a reeducării prin “torpoare”, cum spunea în mod inspirat o soră şi prietenă a noastră. Totalitarismul de astăzi combină în mod eficient strategia zăhărelului cu cea a biciului, bici care, el însuşi, ia astăzi înfăţişări foarte rafinate. Construieşte oraşe uriaşe, comodităţi tot mai sofisticate, te hrăneşte, te încălzeşte, te (re)educă şi te “scuteşte” şi de grija de a îţi educa şi forma copiii tăi (fiind pe cale să-ţi reducă drastic, până la interdicţie însuşi dreptul de a-ţi mai educa liber proprii copii! - aceasta este tendinţa foarte clară pentru viitor, experimentată deja parţial în unele state şi cu unele semne deja existente şi la noi). Planifică totul, centralizează totul, înregistrează totul, organizează totul. Îţi oferă locuinţe, îndatorându-te prin credite până la sfârşitul vieţii. Îţi promite bătrâneţi (relativ) liniştite, calculându-ţi, prin asigurările sociale, în faţa ta, fiecare bănuţ. Îţi ridică uriaşe construcţii în care găseşti tot ce pofteşti, numai să întinzi mâna. Şi tot aşa… Prin toate acestea caută să-ţi creeze un lanţ inextricabil de dependenţe din care să nu mai poţi ieşi. Te leagă, adică, prin fire tot mai multe, care se numesc credite, asigurări sociale, de sănătate, de educaţie, de această minunată lume nouă. În acelaşi timp, emite legi tot mai constrângătoare, pentru a sancţiona drastic orice abatere de la frazeologia oficială, marginalizează orice individ suspect care greşeşte prin simplul fapt că e diferit şi gândeşte diferit. Mai bine spus, pentru că e normal şi gândeşte normal!
În textele de mai jos prezentăm două tipuri de diagnostice duhovniceşti care arată, poate cel mai potrivit, cum anume stăm. Vom începe printr-un text al Sf. Chiril al Alexandriei, care descrie tactica prin care vrăjmaşul se străduieşte să distrugă omul de la începutul vremilor acestora. Înţelegem mai bine, cu ajutorul Sfântului Părinte, de ce astăzi programul de muncă (sau robie) al majorităţii oamenilor se întinde de dimineaţa până seara, special pentru a se secătui puterile sufleteşti ale omului şi a-l reduce strict la orizontul sau pământesc, la simpla condiţie biologică. Mai mult, vom înţelege şi mai bine, citind mărturiile Sfântului Ignatie Briancianinov şi ale Cuv. Paisie Aghioritul, cum, deja pătruns şi înmuiat bine de epuizarea acestei robii samavolnice, omul este mult mai permeabil la ispitele subtile ale vrăjmaşului. Extenuat în acest mod, omul are tendinţa să asiste pasiv la invadarea conştiinţei şi minţii sale cu sugestiile omniprezente în lumea de astăzi (ca exemplu, omul zilelor noastre, care este solicitat la maximum la serviciu, întorcându-se acasă, nu găseşte putere decât să se „relaxeze” uitându-se la TV). Adică să se anestezieze şi mai mult, să se lase pătruns, încet-încet, de otrava prin care vrăjmaşul îi amorţeşte sau chiar îi paralizează judecata, voinţa şi afectivitatea normală. Omul contemporan este stimulat să nu mai gândească critic şi echilibrat, este învăţat să ocolească tot ceea ce poate stârni conflict interior sau criză, să nu problematizeze, să nu mai aibă “neliniştea cea bună”.
Al doilea tip de diagnostic duhovnicesc este cel pus de teologul apologet ortodox Virgiliu Gheorghe, într-o sintetizare cât se poate de lămuritoare privind cele două faţete ale totalitarismului de astăzi: zăhărelul şi biciul, prin rezumarea celor două distopii, celor două cărţi aproape profetice ale secolului XX: 1984 a lui George Orwell şi Brave New World a lui Aldous Huxley.
Sfantul Chiril al Alexandriei despre scopul şi consecinţele muncilor egipteneşti: “Pe aceştia [pe fiii lui Israil], fiind împinşi la început de foame, i-au luat în stăpânire egiptenii, încât din oameni liberi şi de origine de sus şi din viţă de sfinţi, i-au făcut supuşi pe neaşteptate şi pe nepregătite, subjugaţi stăpânirii lor şi i-au asuprit sălbatic, dând ca motiv al cruzimii împotriva lor, următoarele: Dar s-a ridicat alt rege peste Egipt, care nu cunoscuse pe Iosif. Acesta a zis către poporul său: Iată, neamul fiilor lui Israel e mulţime mare şi e mai tare decât noi. Veniţi dar să-i împilăm, ca să nu se mai înmulţească şi ca nu cumva, la vreme de război, să se unească cu vrăjmaşii noştri şi, bătându-ne, să iasă din ţara noastră! (Ieşire 1, 8-10). Îl întrista, cred, pe stăpânitorul egiptenilor, chiar şi numai gândul la libertate al celor subjugaţi printr-o supunere silnică şi nu cu voia lor. De aceea au pus peste ei supraveghetori de lucrări, ca să-i împileze cu munci grele. Atunci a zidit Israel cetăţi tari lui Faraon: Pitom şi Ramses, care serveau lui Faraon ca hambare, şi cetatea On sau Iliopolis (Ieşire 1, 11).
Căci acestea au fost roadele stăpânirii de nesuportat: suferinţele neîntrerupte, lucrări la lut şi la cărămidă, cetăţile înconjurate de ziduri şi de turnuri şi movilele ridicate în câmp, care se făceau fără plată şi cu sudoarea multă a celor ce munceau la ele. Căci stăpânitorii veacului acestuia, punând stăpânire pe nenorocitele suflete ale oamenilor, le dezvlăguiesc (le storc de vlagă - n.n.) în lucrări la lut şi la cărămizi şi în cele ce se fac pe pământ şi pentru pământ şi legându-le de nişte munci rele şi nefolositoare (căci aşa sunt cele ale timpului şi privitoare la timp), le silesc să primească o viaţă amară şi mult chinuită, care nu le va aduce niciun folos celor siliţi să o rabde. Căci cu ce pot folosi lucrurile şi patimile trupului nefericitului nostru suflet? Dimpotrivă, vom aduce câştig diavolului şi dracilor şi bogăţia şi mărirea va fi a împărăţiei vrăjmaşe, precum şi Faraon nu puţină slavă socotea să aducă cetăţile pe care i le zideau lui fiii lui Israil, siliţi să facă aceasta fără mâncare şi fără plată (…)
Muncile israeliţilor înfăţişează tipul şi icoana muncilor noastre pământeşti deşarte şi profane, pe care le săvârşim siliţi şi biciuiţi de Satana şi de puterile rele cele împreună cu el, pe care Sfânta Scriptură i-a indicat prin numele supraveghetorilor. Acestea sunt împrăştierea cea rea plină de sudoare şi de osteneală şi înecate în lutul necurăţiei şi al plăcerii mocirloase. Dar s-a milostivit Dumnezeu şi atunci de cei împilaţi în modul cel mai dispreţuitor şi mai sălbatic de stăpânirea egiptenilor, de cei le slujeau acestora fără trebuinţă. Şi şi-a făcut îndată din preabunul Moise un slujitor al bunăvoinţei sale faţă de ei. Dar oare nu-L vom afla pe Dumnezeu făcând aceasta şi cu noi înşine? ...” (Sf. Chiril al Alexandriei, “Scrieri, Partea întâia, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1981).
RSS 2.0