.Distrugerea omului este concertată. Se desfăşoară pe mai multe planuri în paralel şi cu mult succes. Amploarea este atât de mare şi acţiunile sunt atât de diversificate încât îmi e greu să cred că o minte umană a putut concepe ceva atât de eficient şi de coerent. Mai logic mi se pare să accept că nişte forţe oculte sunt implicate în dirijarea lucrurilor în acest sens. Iată câteva aspecte:1. Ispita bunăstării materiale împinsă departe de strictul necesar (hrană, îmbrăcăminte, casă). Reclama e principalul motor care împrăştie această tentaţie de care au scăpat foarte puţini. Aproape toţi cei care trăim în lume (dar şi mulţi monahi) îşi doresc cu disperare lucruri care, la o gândire mai rece, se dovedesc a fi, de fapt, nu foarte importante pentru viaţa noastră. Aceste lucruri tind să redefinească chiar noţiunea de strict necesar. Mă refer aici la toate adaosurile vieţii moderne fără de care omenirea a reuşit sa trăiască mii de ani, precum maşina, televizorul, calculatorul, deodorante de tot felul, telefonul (mobil sau fix), camerele digitale, playere de muzică şi film etc. Să nu ne închipuim că bunicii noştri au fost nefericiţi sau nu au ştiut să râdă pentru că nu le-au avut pe toate acestea. Unii tind să spună că a crescut speranţa de viaţă, dar mă îndoiesc sincer. Bunicii mei au trăit până la o vârstă pe care eu cu greu mă închipui că o voi ajunge. Alţii apreciază că a crescut standardul de viaţă. Totuşi, constatările generale sunt că nivelul de stres la nivel mondial s-a amplificat de la an la an. Fenomenul de “atac de panică” este considerat o boala a secolului şi se datorează, după părerea specialiştilor, unui nivel prea ridicat de oboseală şi stres, peste limitele suportabilităţii umane. S-a indus cândva ideea că automatizarea muncii prin roboţi, calculatoare şi celelalte adaosuri ale tehnologiei ar uşura munca omului, dar se pare că cei care au beneficiat nu au fost nici pe departe cei care muncesc. S-ar cuveni poate să redefinim normele după care se apreciază standardul de viaţă. Nu spun că această dorinţă de confort este rea în esenţă, dar practica arată că (astfel de pofte) au condus la cam toate aspectele care urmează şi care nu sunt chiar îmbucurătoare.
2. Oamenii se feresc să facă copii din dorinţa de a se bucura de viaţă cât mai mult. Copiii aduc bucurie dar şi osteneală pe măsură. Chiar şi cei care fac copii se limitează pe cât posibil la unul sau doi şi de cele mai multe ori evită pe cât posibil osteneala în felul acesta alungând şi bucuria care ar trebui să vină prin copii. Spun asta în sensul că sunt mulţi părinţi care nu vor să sacrifice emisiunile la televizor, de exemplu, pentru a petrece timpul cu copiii. A te juca cu copiii când vii obosit de la serviciu este o osteneală. O altă osteneală pe care părinţii o ignoră este să fie atenţi la comportamentul copiilor şi să îl corecteze în mod consecvent, sau să-i ferească pe cât posibil de factori educaţionali dăunători precum jocurile pe calculator, emisiunile TV cu protagoniste lascive, sau cu limbaj trivial, filmele violente, etc. Toate aceste osteneli pe care părinţii le evită din oboseală, din ignoranţă sau chiar din lene au şansa să dirijeze sau să abandoneze copiii pe drumuri greşite. Tentaţia spre rău a fost mereu mai puternică decât dorinţa de a face un bine. Ca rezultat, copiii ajung needucaţi sau prost educaţi, iar părinţii ajung să bea paharul amărăciunii. Mai târziu pot să apară conflicte între părinţi şi copii, mai mari sau mai mici, sau, pur şi simplu, părinţii ajung să fie dezamăgiţi de copiii lor iar copiii întorc spatele părinţilor, dacă nu mai grav. Aici mai intervine şi un factor nativ. Unii copii sunt mai energici din prima zi şi necesita mai mult efort, mai multă grijă iar părinţii, împinşi de necesităţile fireşti ale vieţii de zi cu zi, pur şi simplu, cu greu fac fata încercărilor, iar alţi copii sunt mai maleabili de mici, mai uşor de modelat.
Dorinţa de a evita aceste situaţii neplăcute a împins oamenii la calea cea mai simplă (nici o asceză în acest sens), renunţă să mai facă copii, iar când ajung la vârsta bunicilor regretă că nu au cu cine să-şi împărtăşească amintirile vieţii, nu are cine să le pună o mână pe frunte pe patul de spital, dar nimeni nu-i mai întreabă dacă decizia lor de a nu avea copii a fost bună, pe nimeni nu mai interesează părerea lor. Datorită amplorii pe care a luat-o acest fenomen, ţările civilizate s-au văzut nevoite să deschidă graniţele imigranţilor. Cineva trebuie să le plătească măcar pensiile. Viitorul naţiunii lor nu prea mai contează.
3. Educaţia copiilor se încearcă a fi cât mai ştiinţifică. Ştiinţe precum matematica sau fizica, deşi cunosc mii de ani de dezvoltare, tot nu şi-au atins limitele, au avut multe eşecuri pe care le-au corectat în timp şi nu au afectat prea drastic viaţa omenirii. Psihologia este o ştiinţă relativ nouă (de vreun secol), este doar la început şi se aplică direct pe oameni. Eşecurile acestei ştiinţe pot fi fatale omenirii. Şi tocmai acestei ştiinţe i se încredinţează educaţia copiilor. Tradiţia, care este rezultatul a mii de ani de sedimentari ale sistemului de valori, nu prea mai are trecere, este considerată de multe ori învechită, deplasată.
De exemplu, ca un produs al psihologiei, în tarile civilizate s-a propagat foarte mult ideea de educaţie în care copilul nu trebuie atins pe cât posibil nici cu vorba, ca nu cumva să-i fie afectată personalitatea. S-a ajuns să crească nişte generaţii de monştri, copii (oameni) ajunşi la vârsta maturităţii care sunt labili psihic (violenţi, sinucigaşi), oameni care nu suportă înfrângeri în viaţă. Deşi viaţa e plină de suişuri şi de coborâşuri, aceşti răsfăţaţi nu pot face faţă la coborâşuri şi intră în colaps psihic, într-o direcţie sau alta. Mulţi profesori au renunţat la meserie (după zeci de ani de practică) pentru că le este din ce în ce mai greu să lucreze cu această categorie de copii (nu mă refer la România). Acest efect este totuşi în avantajul unui anumit sector social puternic. Anume, aceşti oameni labili psihic sunt foarte uşor de manipulat prin mass media. Oamenii care conduc destinele omenirii îi pot folosi cu destul succes ca masă de manevră.
Chiar dacă psihologia ar încerca să corecteze situaţia, o generaţie de oameni ratată nu este o pierdere insignifiantă. Şi cum am putea evalua daca eventualele corecţii psihologice sunt benefice decât sacrificând o altă generaţie?
4. Se exagerează peste măsură pretextul “abuzării copiilor”, nu numai in România dar şi în ţările civilizate. Copilul nu are voie să fie pus la muncă fizică, deşi de mii de ani copiii de la ţară au fost munciţi de la vârsta când puteau ţine sapa în mână. Şi nu au crescut strâmbi sau răi, ba erau mai viguroşi, mai cu bun simţ şi ştiau să respecte munca şi pe cei din jur. Iar manifestările teribiliste pe care le dă vârsta adolescenţei erau înfrânate mai cu succes. Totuşi o soluţie modernă ar rămâne sportul (nu este considerat muncă fizică!?).
Părinţilor li se pot lua copiii chiar şi sub pretextul că sunt prea autoritari, deşi noţiunea este cel puţin confuză.
Acum nu ai voie să dai nici o palmă la fund unui copil răsfăţat, care face istericale, că ţi-l confiscă asistenta socială (în special, în ţările civilizate). Iar oamenii de la asistenţa socială evaluează calitatea părintelui după norme învăţate în şcoală, de parcă oamenii ar fi subiecţi de normă. Mulţi din ei nici nu ştiu ce înseamnă să creşti copii (sunt prea tineri sau pur şi simplu refuză să aibă copii). Copilul trebuie să ţi-l creşti aşa cum vor ei, nu cum vrei tu. El este văzut mai mult ca un viitor plătitor de taxe decât ca un om. Asta se vede şi din faptul că dacă o familie este prea săracă să-şi poată îngriji copiii, prima decizie este să ia copiii de lângă părinţi, nicidecum să ajute material părinţii să-i crească. Părinţii sunt consideraţi inconştienţi sau needucaţi că nu au ştiut să apeleze la planificare familiala, deci cel mai probabil strică copiii.
Într-adevăr sunt multe cazuri de abuz evident, dar asta nu justifica exagerările la care s-a ajuns în privinţa statutului familiilor. Practic, copiii devin un fel de bun comun al lumii, aparţin din ce în ce mai mult lumii ca un fel de proprietate, decât familiei ca membru.
Această tendinţă de a-i pune pe toţi în aceeaşi oală, această tendinţă de a pune omul pe un singur traseu încă din copilărie pare a servi aceluiaşi scop: înregimentarea într-o masă de oameni care să gândească la fel, să se mişte sincron şi să fie uşor de manipulat.
RSS 2.0