…Acolo am şezut şi am plâns

O ţarã îndepãrtatã! Aceastã definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm şi sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experienţã, fie ea chiar şi foarte scurtã, care nu a simţit niciodatã cã este înstrãinat de Dumnezeu şi de adevãrata viaţã, nu va înţelege niciodatã care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume şi în viaţa ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinţa dupã altã Realitate, nu va înţelege ce este pocãinţa.

Pocãinţa este adesea identificatã cu o înşiruire rece şi “obiectivã” a pãcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovãţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de pãcate sunt privite ca fiind de naturã juridicã, dar ceva esenţial este omis, ceva fãrã de care nici spovedania şi nici dezlegarea de pãcate nu au nici o semnificaţie sau putere realã. Acest “ceva” este chiar sentimentul de înstrãinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevãrata viaţã creatã şi datã de Dumnezeu.

Este uşor, într-adevãr, sã mã spovedesc cã nu am postit în zilele rânduite, cã nu mi-am fãcut rugãciunile sau cã m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o datã cã am pângãrit şi cã mi-am pierdut frumuseţea sufleteascã, cã sunt departe de adevãrata mea viaţã, de adevãrata mea casã, şi cã ceva preţios, frumos şi curat a fost rupt fãrã speranţã în structura intimã a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocãinţa, dorinţa adâncã de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recãpãta cãminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogãţii minunate: mai întâi viaţa şi posibilitatea de a mã bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi - în Botez - noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împãrãţiei veşnice. Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin El, cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Şi pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greşelile” personale, ci prin pãcatul pãcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “ţara îndepãrtatã” în locul minunatei Case a Tatãlui. […]

Cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136: “La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion… Cum să cântam cântarea Domnului în pământ străin?” Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu.[…] El ne înfăţişează Postul însuşi ca pelerinaj şi pocăinţă - ca reîntoarcere.(Pr. Al. Schmemann, Postul cel Mare, Editura Doris, Bucuresti, 1998).