.Revenind la confesiunile celor doi pătimitori ai “Gulagului” românesc, mărturisim că nu am întâlnit experienţe asemănătoare decât în descrierile din cărţile ortodoxe referitoare la trecerea sufletului, după moarte, prin vămile văzduhului. Sufletul ce trece prin vămi este asaltat de mulţime de draci care se năpustesc asupra sa acuzându-l de păcate niciodată făcute, pe lângă cele făcute şi nemărturisite. “Tactica” este ca omul, persoana, să cedeze din frică şi să “accepte”, în mod nefiresc, “acuzele” aduse de draci, să îşi împroprieze acele păcate care nu sunt reale şi nu sunt ale sale. Scopul este ca, cedând prin frică şi necredinţă, omul să înceapă să creadă că “ăla este el”, că chiar a făcut acele lucruri drăceşti (nu mă refer aici la păcatele făcute de om, ci la grozăviile neînchipuite ale diavolilor). Motivaţia cedării este de a scăpa de teroarea exercitată de diavol/torţionar asupra sa, şi mijlocul ales este de a încerca să îmblânzeşti răutatea dezlănţuită şi dementă a lor prin complicitate. Devii astfel propriul lor complice în asaltul pe care îl poarta asupra ta. Diavolul exercită asupra omului o teroare prin care el îi smulge o “spovedanie” răsturnată, perversă. Aşa cum se va putea vedea mai limpede din pasajele extrase din Ioan Ianolide si Dumitru Bordeianu.
Pentru a înţelege cum funcţiona principiul, aducem o altă aplicare practică a lui: Stalin îşi lichida potenţialii adversari (nu adversari reali, ci pur şi simplu persoane care deranjau prin simpla existenţă) prin torturarea până la punctul în care cedau şi erau de acord să se “autodemaşte”, adică să preia toate acuzaţiile (inventate şi fantasmagorice) şi să se auto-acuze într-o înscenare de proces public. “Procesele” acestea înscenate, care încălcau nu numai legile, chiar şi pe cele comuniste, dar contraveneau oricăror repere ale normalităţii şi ale bunului simţ, erau publice, cu sălile arhipline, se publicau în presa vremii şi se cunoşteau şi în lumea intelectuală a occidentului, ceea ce nu a împiedicat girarea experimentului comunist de majoritatea elitelor culturale vestice. “Spectacolul” era jalnic: acuzatul era adus în faţa “judecătorilor”, a “avocatului” (care de fapt era mai acuzator decât procurorul) şi a “proletariatului”. În faţa acestor instanţe, acuzatul începea să se acuze singur, să se autodemaşte, şi acest lucru îl făcea cu patos, convins, declamând dragostea pentru partid şi pentru conducător şi cerând, singur, pedeapsa şi, în acelaşi timp, “mila” torţionarilor săi…
În zilele noastre acest experiment se desfăşoară deocamdată la nivel subliminal. Acum se operează mai cu seamă la nivel de mediu, de influenţe, de exercitare a unei presiuni lente, difuze, dar continue şi omniprezente, totalitare, prin care se formează deprinderi şi reflexe ale “omului nou” (inclusiv printr-o tentativa de organizare a vieţii, a muncii “la serviciu” în sistem de robie a evreilor în Egipt, până la crearea unor “roboţei” teleghidaţi, unor “zombi” incapabili să mai reflecteze critic sau să mai manifeste acte de opoziţie).
Dar, pe lângă aceasta, trebuie să fim conştienţi de ispita “culpabilizării”, a îndoielii şi a confuziei, adică acea tentaţie de a ne însuşi, sub presiunea unui tip sau altul de teroare (în familie, la serviciu, în alte medii, chiar în biserica, în cel mai rău caz) ceea ce ni se inoculează cu agresivitate din afară, speculând tocmai pentru cei credincioşi chemarea duhovniceasca la smerenie, la supunere, la mărturisirea păcatelor. Preocuparea creştinului pentru practicarea acestor virtuţi, dacă nu este dublată de suficient discernământ (pentru a le înţelege corect, în Duh) poate să ajungă a fi exploatată pentru a provoca degradarea morală a persoanei, pierderea libertăţii şi a demnităţii sale umane şi chiar nebunia, în urma dezorientării şi frângerii echilibrului interior, a dizolvării pilonilor esenţiali de stabilitate şi de sănătate a fiinţei, a prăbuşirii oricăror repere identitare. Persoana este silită, prin teroare, să accepte anumite idei sau să facă anumite acte împotriva conştiinţei sale, să primească minciuna drept adevăr, să mărturisească (şi chiar să ajungă să şi creadă!) că ar fi comis fapte pe care nu le-a comis, că ar fi spus lucruri pe care nu le-a spus, să se dezică de credinţele sale, să-şi renege oamenii iubiţi, să spună sau să facă exact ceea ce, în mod normal, nici n-ar putea să conceapă, să spună răului bine şi binelui rău, să-şi adore călăii şi să-i denigreze pe cei care-l iubesc. De multe ori suflete curate şi nevinovate, dar lipsite de “înţelepciunea şarpelui” ajung să se transforme în mod incredibil prin acţiunea consecventă în sens malefic a unor astfel de agenţi de depersonalizare. Smerenia greşit înţeleasă şi dusă până la lepădarea de credinţă şi la pierderea identităţii personale, asumarea ca păcate până şi a faptelor bune făcute, dezgolirea sufletului în faţa celor de rea-credinţă (să ne amintim: “… că nu voi spune taina Ta vrăjmaşilor Tăi“!) înseamnă nimic altceva decât vânzarea sufletului şi aruncarea celor mai de preţ mărgăritare înaintea porcilor care le vor călca în picioare şi ne vor sfâşia fără milă.
Pentru a înţelege acţiunea perfidă a acestor strategii demonice, pe lângă cărţile din care am ales acum aceste mici extrase, este foarte necesar apoi să vedem care sunt armele-cheie de rezistenţă şi de contracarare a acestora. Unul din textele de căpătâi - după părerea noastră - ar putea fi şi cel aparţinând părintelui Nicolae Steinhardt şi intitulat “Suflet de rob”, care descrie excepţional structura esenţiala a terorii şi şantajului şi arată şi calea de a le birui.
“Prin urmare educarea în spiritul materialismului istoric - adică «reeducarea» - este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe. Către acest fel de educaţie se tinde.
Din punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul raţionalismului, al autozeificării, al materialismului şi al ateismului. Pornind de la Renaştere şi umanism, trecând prin Revoluţia Franceză, s-a ajuns inevitabil la ştiinţifismul materialismului istoric şi de aici la reeducare. Reeducarea nu era posibilă dacă n-ar fi existat această orientare şi evoluţie istorică.
(…) Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoare criminale, încât nu poate da greş. Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem datoria faţă de oameni dar şi cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă de nimicire şi distrugere morală a individului.
În Piteşti reeducarea n-ar fi putut da rezultate dacă nu erau realizate câteva condiţii prealabile: teroarea, izolarea, surpriza, lipsa răspunderii. (…)
Reeducarea avea patru mari etape:
1. distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării;
2. “autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva;
3. batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu;
4. angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în faţa unei „ştiinţe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi (…)
Reeducarea, cu mici variante, a fost aplicată în China roşie, în Vietnam, în Coreea, în Cuba etc. Coordonatele reeducării - alienarea şi mutilarea sufletească şi morală a oamenilor - se pot depista cu uşurinţă de un ochi format în lagărul comunist. Făcând un tur de orizont în lumea de azi, ne îngrozim de realităţi şi de perspective. Nu degeaba la Piteşti ni se spunea că „aceasta este mica revoluţie, care va fi urmată de marea revoluţie”. Altfel spus, acolo a fost „revoluţia condensată”, care va fi urmată de „revoluţia difuzată”. Consecinţele sunt imprevizibile. Dacă de la oameni avem puţine speranţe, ştim că la cârma omenirii încă n-a obosit Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu lucrează prin oameni, deci credem că vor apărea oameni care să-i salveze pe oameni şi omenia.
(…) „Reeducarea” însemna terorizarea deţinuţilor prin ei înşişi până la „şocul revoluţionar” prin care se trecea la „conştiinţa comunistă”. Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă şi fără ieşire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viaţă monstruoasă. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început, apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” şi de a „reeduca” pe toţi „duşmanii poporului”. Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în aşa-zisele „ture ale reeducării”. Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă analiză, omenia. Toţi au fost cobai. Unii au cedat uşor, alţii după incredibile chinuri”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos - document pentru o lume nouă, Editura Christiana, 2006).
RSS 2.0