.Suferim o orbire spirituală încă din adolescenţă. Un mare scriitor spune că anii cei mai critici pentru un om sunt cei cuprinşi între şaisprezece şi douăzeci de ani. Atunci se formează mândria şi iubirea de sine. De la această vârstă refuzăm să mai fim noi înşine. Ne falsificăm singuri. Ne artificializăm. Vrem o altă aură. Vrem mărire. Dar intrăm, de fapt, într-o sferă a suferinţei ce ţine de absurd. Vrem glorie. O forţă necunoscută ne împinge să slujim cauza aceleia. Şi a ne împotrivi singuri acestei stihii nu avem nici o şansă . Atunci e de trebuinţă un preot, un bătrân să ne îndrume spre Sfânta Evanghelie. Din nefericire, însă ne ameţim singuri. Şi nu mai reuşim să ne autocontrolăm. Toate acestea se întâmplă fiindcă nu am dobândit frică de Dumnezeu.
Când memoria este plină de fapte contrare lui Dumnezeu, conştiinţa ne ceartă, ne chinuie şi ne alungă în pustiul neantului, acolo unde sperăm să apară primul semn al fricii de Dumnezeu şi să aducă încet mintea spre legătura cu Ziditorul. Vedem că orice rău facem, instantaneu intrăm în tristeţe şi chin, într-un iad mai blând. “Cade Cerul pe noi”, cum aşa de plastic şi total spune înţelepciunea populară. Cum facem păcatul, în aceeaşi clipă Cuvântul ce sălăşluieşte în inimile noastre începe să ne judece. Cu tinerii se întâmplă astfel de lucruri pentru că învăţământul este în criză. Acolo, la şcoală, se bea otravă în loc de apă vie. Apa vie fiind frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu în sens de neliniştea cea bună. Dar la şcoală, copilului i se inoculează în suflet că se trage din maimuţă. Deja îi intră în subconştient că are ca strămoş un animal. De aceea tinerii au apucături pe care nu le întâlnim nici la animale. Iată câteva: animalele nu se droghează? Animalele nu consumă alcool? Şi ura! „Bate-l până îl laşi în sânge”, citat din exprimarea unui copil de şapte ani. A auzit şi a văzut aşa ceva în jungla care se numeşte societate omenească din România. Astfel de pornire nu e de întâlnit nici la maimuţe.
Acestea sunt roadele depărtării de Dumnezeu. Nimeni nu poate trece marea fără vapor. Nimeni nu va ajunge la transfigurare, fără a se apropia de Dumnezeu. Şi apropierea de Dumnezeu o facem atunci când lucrăm voia Sa. Nici un om n-a trecut Potopul afară de Noe şi cei aflaţi în Corabie. Iar Corabia, în timpul nostru, este Biserica. Totul se reduce la cât de bine desluşim Adevărul. Şi Adevărul este a fi în lumina lui Dumnezeu. De o vom descoperi, vom începe drumul spre EA. Şi tot răul se va depărta de noi. Iar Lumina ne va face asemenea Ei. Răul se va vădi şi va pieri. Uităm, cu bună ştiinţă, faptul că DOMNUL Iisus Hristos a spus cu o claritate de cristal: Poruncile se concentrează într-una singură: Porunca Iubirii. Tot deşertul spiritual îşi are cauza în ocolirea iubirii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. „Iadul este o pedeapsă a iubirii”, ne atenţionează cu blândeţe Sfântul Isaac Sirul.
Problema evitării iadului este o treabă serioasă care presupune jertfă continuă. Altă scară nu este pentru a ne înscrie pe coordonatele nemuririi. Iubesc eu pe aproapele dacă nu trece o clipă fără să îl jefuiesc, să îl supăr şi să îi întunec seninul sufletului? Dacă suntem sinceri, să recunoaştem că aproape toţi procedăm la fel. Şi în familie şi în societate dăm frâu liber instinctelor josniciei din noi şi avem rare clipe de entuziasm când servim necondiţionat pe fratele nostru. Şi avem o astfel de atitudine pentru că nu respectăm oamenii ce ne înconjoară. Că până la iubire e cale lungă. De fapt, omul modern a vulgarizat complet conceptul de iubire spirituală (duhovnicească). Îl confundă şi asociază cu cel de satisfacere a instinctului sexual. Arta modernă este o sclavă a Satanei fiindcă s-a disociat total de Dumnezeu. O negare radicală a divinităţii a aruncat lumea în mâinile maleficului. Noi spunem că suntem autorii celor ce ne înconjoară, dar de fapt tragem la jugul Satanei. Cum vorbesc cei desăvârşiţi? Răspunde Sfântul Siluan: „Nu spun nimic de la ei înşişi…Nu spun decât ce le insuflă Duhul”. Dar rătăciţii de astăzi? Frica de Dumnezeu nu-i tulbură în nici un fel, glasul conştiinţei din inimile lor e zidit, nu se mai aude. După ce se petrece acum la noi, starea spirituală a românilor pare a fi dominată de Satana. Observaţi frică de Dumnezeu la omul modern? Autorităţile civile fac voia Domnului s-au se comportă ca şi cum ar fi stăpânii noştri şi ai pământului, pregătindu-se să trăiască eternitatea aici pe pământ? Pe scurt autoritatea civilă şi religioasă de la noi lucrează Poruncile Domnului sau trag la jugul Satanei? În funcţie de răspunsurile ce le vom da, să acţionăm în consecinţă! Doamne ajută!
RSS 2.0