Crimă contra adevăr!

Că Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat şi l-a pus în temniţă pentru Iro¬diada, femeia lui Filip, fratele său. Că îi zicea Ioan: "Nu ţi se cade s-o ai!" Şi vrând să-l omoare, s-a temut de mulţime, că îl avea drept proroc [1].

 Dar pentru ce Ioan nu i-a vorbit femeii, ci bărbatului?

 Pentru că Irod era principalul vinovat.

Ascultă cum îi îndu1ceşte evanghelistul vina lui Irod! Îţi face impresia că povesteşte mai mult o întâmplare decât că aduce o acuzaţie.

Prăznuindu-şi Irod ziua naşterii, fiica Irodiadei a jucat în faţa oas¬peţilor şi a plăcut lui Irod [2].

O, ospăţ drăcesc! O, adunare satanică! O, joc nelegiuit şi plată a unui joc şi mai nelegiuit! S-a săvârşit cea mai blestemată ucidere din toate uci¬derile! Cel ce merita să fie încununat şi să i se strige numele în gura mare este ucis! Biruinţa demonilor stă la masă, iar chipul biruinţei este vrednic de fapta săvârşită!

Fata Irodiadei a jucat înaintea lui şi a plăcut lui Irod. De aceea cu jurământ s-a jurat să-i dea orice va cere. Iar ea, îndemnată fiind de mama ei, a zis: „Dă-mi aici pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul” [3].

Îndoită crimă! Şi că a jucat şi că a plăcut! Şi a plăcut atât de mult, că plata jocului a fost crima!

Ai văzut cât de crud a fost Irod, cât de lipsit de inimă, cât de nejudecat?

S-a legat cu un jurământ şi apoi o lasă pe fată să-i ceară ce vrea! Când a văzut la ce grozăvie a dat naştere jurământul său, s-a întristat Irod, ne spune evanghelistul, deşi la început el l-a aruncat în temniţă. De ce se mai întristează? Aşa e virtutea! Şi răii o admiră şi o laudă! Dar, o, Irodiado, femeie nebună! Şi tu ar fi trebuit să-l admiri pe Ioan; şi tu ar fi trebuit să i te închini lui, că el căuta să te scape de păcat! Dar nu! Irodiada pune la cale crima, întinde cursa şi cere favor drăcesc.

Şi s-a temut Irod pentru jurământ şi pentru oaspeţi [4].

Pentru ce, Iroade, nu te-ai temut de ceea ce-i mai cumplit? Dacă te-ai temut că ai martori pentru călcarea ta de jurământ, cu mult mai mult tre¬buia să te temi că ai martori atât de mulţi pentru o crimă atât de nelegiuită.

Dar pentru că socot că mulţi nu cunosc pricina acuzaţiei aduse de Ioan lui Irod, acuzaţie care a dat naştere crimei, e de neapărată trebuinţă să v-o spun, ca să cunoaşteţi înţelepciunea lui Moise legiuitorul.

Care este deci legea veche pe care a călcat-o Irod şi pe care a încer¬cat s-o apere Ioan? Femeia unui bărbat care murea fără copii trebuia să fie dată fratelui lui [5]. Pentru că moartea era socotită un rău de nemângâiat şi pentru că în legea veche se făcea totul în vederea vieţii acesteia pămân¬teşti, legea poruncea ca fratele cel viu să se căsătorească cu soţia fratelui răposat, iar copilul născut din această căsătorie să poarte numele celui răposat, ca să nu se stingă casa lui. Dacă se întâmpla ca răposatul să nu lase copii - cea mai mare mângâiere în faţa morţii -, atunci jalea era fără margini. Pentru aceasta legiuitorul a izvodit o mângâiere pentru cei lipsiţi din fire de copii şi a poruncit ca acela născut să fie socotit copilul răposa¬tului. Când de pe urma unui bărbat răposat rămânea un copil, o astfel de căsătorie nu era îngăduită.

 Şi de ce? aş putea fi întrebat. Dacă un altul străin se putea căsători cu văduva, apoi cu atât mai mult fratele răposatului!

 Nicidecum! Legea voia ca înrudirea dintre oameni să se întindă cât mai mult şi să existe multe prilejuri pentru întinderea acestei înrudiri între oameni.

 Dar atunci pentru ce nu avea voie să se mărite cu un străin soţia celui răposat fără copii?

 Pentru că din o astfel de căsătorie copilul ce s-ar fi născut n-ar mai fi fost socotit al celui răposat. Aşa însă, pentru că era odrasla fratelui celui răposat, putea fi socotit copilul acestuia. De altfel un străin nu avea nici un interes să continue familia celui răposat. Fratele însă dobândea acest drept din pricina înrudirii.

Irod se căsătorise cu femeia fratelui lui, de la care ea avea un copil.

Pentru asta îl ţinea de rău Ioan Botezătorul. Şi-l ţinea de rău cu măsură.

E şi îndrăzneţ, dar şi blând în acelaşi timp.

Tu însă uită-mi-te că toată adunarea aceea de la masa lui Irod era o adunare drăcească. În primul rând, era alcătuită din beţie şi desfrâu. Nimic sănătos nu putea fi în ea! În al doilea rând, oaspeţii erau nişte stricaţi, iar gazda, mai stricată decât toţi. În al treilea rând, petrecerea lor era fără judecată. În al patrulea rând, fata, din pricina căreia căsătoria lui Irod cu Irodiada era o călcare de lege, pe care maică-sa ar fi trebuit să o ascundă, că era o insultă pentru ea, intră în sala de ospăţ, se dă în spectacol şi fecioara întrece pe desfrânate! Chiar timpul când a făcut Irod ospăţul învi¬nuieşte nu puţin fărădelegea aceasta. Când ar fi trebuit să mulţumească lui Dumnezeu că în ziua aceea l-a adus la lumină, Irod tocmai atunci îndrăzneşte acele fărădelegi; în ziua în care trebuia să dezlege pe cel legat, atunci adaugă lanţurilor uciderea.

Ascultaţi, fecioare, dar, mai bine spus, ascultaţi şi voi femei măritate, care la nunţile altora vă schimonosiţi aşa, sărind, zbenguindu-vă, făcând de râs pe femei! Ascultaţi şi voi, bărbaţilor, care umblaţi după ospeţe bogate şi pline de beţie! Temeţi-vă de prăpădul diavolului! Cu atâta putere l-a prins diavolul atunci pe acel ticălos împărat, încât s-a jurat să-i dea chiar jumătate de împărăţie. Că aceasta o spune evanghelistul Marcu:I s-a jurat ei: „Orice vei cere de la mine, îţi voi da ţie până la jumătate din împărăţia mea [6]. Aşa de mult a ţinut la tronul său şi atât de robit de patimă a ajuns dintr-o dată, încât de dragul unui dans a renunţat chiar la domnie! Ce e de mirare că s-a petrecut lucrul acesta atunci, când chiar acum, după atât de mare filozofie, din pricina dansului mulţi tineri ajung nişte desfrânaţi şi-şi pierd sufletele fără măcar să fie constrânşi de jurământ! Ajung robi din pricina plăcerii! Sunt purtaţi ca o cireadă de vite oriunde îi târăşte lupul! Aşa a păţit atunci şi acel nebun împărat, că a făcut două mari nebunii: prima, că a făcut stăpână pe gândurile şi voinţa lui pe fata aceea atât de nebună şi beată de patimă, care nu se dădea înapoi de la nimic; a doua, că s-a legat cu jurământ. Da, Irod a fost atât de nelegiuit; dar mai nelegiuită decât toţi a fost Irodiada; şi decât fiică-sa, şi decât tiranul. Că ea a fost arhitectul tuturor acestor nenorociri; ea a urzit toată această dramă; ea, care trebuia să-i fie recunoscătoare profetului. Fiica ei, con¬vinsă de ea, s-a schimonosit, a dansat şi a cerut uciderea; iar Irod a fost prins de ea în mreje. Vezi că pe bună dreptate spunea Hristos: Cel care-şi iubeşte pe tatăl lui sau pe mama lui mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine [7]. Dacă fata ar fi păzit porunca aceasta, n-ar fi căl¬cat în picioare atâtea legi şi n-ar fi săvârşit crima aceea. Ce poate fi mai rău decât o sălbăticie ca aceasta? Să ceri ca răsplată uciderea unui om, ucide¬re nelegiuită, ucidere în timpul ospăţului, ucidere în văzul tuturora şi fără de ruşine! Nu i-a grăit, apropiindu-se îndeosebi de Irod, ci în auzul tutu¬rora; şi-a aruncat masca, cu capul gol; şi, luând ca avocat pe diavol, aşa a spus ce-a spus! Iar diavolul a făcut ca dansul fetei să placă lui Irod şi să-i cadă astfel Irod în mâna sa. Unde-i dans, acolo-i şi diavolul! Nu pentru asta ne-a dat Dumnezeu picioare, ci ca să mergem cu bună rân-duială; nu ca să ne schimonosim, nu ca să sărim ca şi cămilele - că şi cămi¬lele sunt neplăcute când dansează, cu atât mai puţin femeile -, ci ca să dăn¬ţuim împreună cu îngerii. Dacă trupul capătă o înfăţişare plină de urâţe¬nie, când se schimonoseşte aşa, apoi cu mult mai mult sufletul! Dracii dănţuiesc aşa! Slugile dracilor se pocesc aşa!

Uită-te şi la cererea fetei! Dă-mi aici pe tipsie capul lui Ioan Boteză¬torul!. Vezi cât e de lipsită de ruşine? A intrat toată pe mâna diavolului! Aminteşte de vrednicia lui Ioan, numindu-l Botezător; şi nici asta n-o face să se ruşineze! Ci, ca şi cum ar vorbi de o mâncare oarecare, aşa cere să i se aducă pe tipsie acel fericit cap! Şi nu spune nici pentru care pricină; că nici n-avea ce spune! Ci cere simplu să fie cinstită cu nenorocirea altuia! N-a spus: „Aduceţi-l încoace şi junghiaţi-l aici!” N-ar fi putut îndura îndrăznirea celui care avea să moară. Se temea să audă glasul înfricoşător al celui junghiat; că nici n-ar fi tăcut cel care avea să fie ucis. De aceea a şi spus fata: „Dă-mi aici pe tipsie! Doresc să văd amuţită limba aceea!”. Nu se grăbea numai să scape de mustrările aceluia, dar se grăbea să ocărască şi să-şi bată joc de cel omorât.

Dumnezeu însă a îngăduit şi nici n-a dezlănţuit trăsnet din cer ca să ardă chipul acelei neruşinate, nici n-a poruncit să se despice pământul şi să înghită tot ospăţul acela nelegiuit. N-a făcut asta şi ca să încununeze cu şi mai mari cununi pe drept, şi ca să lase mare mângâiere celor care vor suferi mai târziu pe nedrept.

Să auzim [8], aşadar, acestea toţi câţi facem fapte de virtute, dar sufe¬rim necazuri de la oamenii răi! Că şi atunci Dumnezeu a îngăduit să fie junghiat cel care a trăit în pustie, cel încins cu cingătoare de piele, cel îmbrăcat cu haină de păr; profetul, cel mai mare profet dintre toţi profe¬ţii, decât care altul mai mare n-a fost între cei născuţi din femei [9], a îngă¬duit Dumnezeu să fie junghiat de o fată desfrânată şi stricată omul care apăra legile dumnezeieşti. Gândindu-ne, dar, la acestea, să îndurăm cu curaj oricât am suferi. Că şi atunci ucigaşa şi nelegiuita aceea a dorit să se răzbune atât cât a putut pe cel ce o supărase. Şi-a săturat mânia; şi Dum¬nezeu îngăduia. Şi doar Ioan nu-i spusese ei nimic, n-o acuzase pe ea, ci pe bărbatul ei îl învinuia; dar conştiinţa ei era acuzator cumplit. De aceea, mâniată şi furioasă, porneşte cu furie spre păcate şi mai mari; şi murdă¬reşte deopotrivă pe toţi: pe ea, pe fata ei, pe soţul răposat, pe soţul adul¬ter cu care trăia. Se luptă să facă păcate şi mai mari decât cele dinainte! „Dacă nu suferi că bărbatul meu este un adulter, pare a-i spune ea lui Ioan Botezătorul, ei bine eu îl voi face şi ucigaş; îl voi face să te ucidă pe tine, acuzatorul lui!”.

Ascultaţi toţi câţi faceţi mai mult decât trebuie gustul femeilor! Ascul¬taţi toţi câţi faceţi jurăminte pe neştiute, câţi faceţi pe alţii stăpâni pe gându¬rile şi voinţa voastră spre pierderea voastră şi vă săpaţi voi înşivă groapa! Că şi Irod aşa a pierit! Se aştepta ca fata să-i ceară un dar vrednic de ospăţul ce-l dădea. Era doar o copilă, era la ospăţ, la o serbare, şi se aştepta să-i ceară un dar frumos şi plăcut, nu capul Botezătorului! Dar s-a înşelat! Cu toate acestea nimic nu-l dezvinovăţeşte pe Irod. Chiar dacă fata aceea ar fi avut sufletul unor barbari care se luptă cu fiarele săl¬batice, Irod n-ar fi trebuit să-şi piardă minţile, nici să se pună în slujba unei porunci atât de tiranice! Mai întâi, cine nu s-ar fi cutremurat la vede¬rea acelui sfânt cap, adus la ospăţ, din care picura sânge? Şi totuşi nu s-a cutremurat nici nelegiuitul Irod, nici femeia lui, mai blestemată decât el. Aşa sunt femeile desfrânate! Sunt mai îndrăzneţe şi mai crude decât orice om. Dacă noi, care auzim aceste cuvinte, ne cutremurăm, cât trebuie să fi cutremurat atunci priveliştea aceea? Care erau simţămintele oaspeţilor când au văzut în mijlocul ospăţului capul acela de curând tăiat, din care picura sânge? Dar pe setoasa de sânge Irodiada, pe femeia mai sălbatică decât ielele, pe ea n-a mişcat-o deloc vederea aceasta, ci a desfătat-o! Ar fi trebuit, dacă nu de altă pricină cel puţin din pricina vederii acelui cap tăiat, ar fi trebuit să-i amorţească sufletul. Dar aşa ceva n-a păţit ucigaşa şi setoasa de sângele profeţilor! Aşa e desfrânarea! Nu face numai desfrânaţi, ci şi ucigaşi! Femeile care doresc să facă adulter sunt gata să şi ucidă pe soţii lor; sunt gata să facă nu numai o crimă, nici două, ci nenumărate. Mulţi sunt martorii unor astfel de drame! Lucrul acesta l-a făcut atunci şi Irodiada, nădăjduind că prin uciderea lui Ioan păcatul său are să-i fie uitat şi acoperit. Dar a ieşit cu totul altceva, că Ioan a strigat mai tare după ce a fost ucis. (Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 556-560)

N. r. Sublinierile cu bold şi titlul aparţin redacţiei.