.Până unde se poate ajunge pe această cale a ecumenismului? Până la înfrăţirea cu ereticii şi până la ruperea legăturilor frăţeşti cu ortodocşii. Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfâşi-ere a unităţii ortodoxiei, pe motivul că se lucrează, chipurile, spre a se a ajunge la idealul indicat de Hristos - ca toţi să fie una (vezi In 17, 21)? Însă Mântuitorul niciodată nu a dorit să existe părtăşie între adevăr şi minciună. Între ortodoxie şi învăţătura cea mincinoasă, între lumină şi întuneric, între Hristos şi Veliar (vezi II Cor. 6, 15). Dimpotrivă, El vine ca să aducă dezbinare între sufletele credincioase şi diavol. Cuvintele Lui dumnezeieşti sunt limpezi şi indiscutabile: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie! (Mt. la, 34; vezi Lc. 12, 51). El într-adevăr Se roagă pentru unitate, însă pentru unitatea în Adevăr, şi nu împotriva Adevărului. Dacă sectanţii, ereticii, învăţătorii cei mincinoşi doresc să se lepede de rătăcirile lor şi să se întoarcă în sânul Credinţei Ortodoxe, atunci aceasta va fi împlinirea Testamentului lui Hristos – ca toţi să fie una (In. 17, 21). Iar atunci bucuria în cer va fi nesfârşită. Însă atâta timp cât există despărţire de Adevăr, nu poate să existe o turmă şi un păstor (vezi In. la, 6). Hristos nu include pe toţi în turma Sa. El i-a îndepărtat de la această unitate pe iudeii care nu credeau în El, spunându-le: Dar voi ... nu sunteţi dintre oile Mele (In la, 26). Şi dacă, după cuvintele lui Hristos, există oi care nu sunt din staulul Său şi pe care El Însuşi nu le primeşte, din pricina necredinţei în El, de neconceput şi înşelătoare este propovăduirea unităţii celei mincinoase a ecumenismului. Într-adevăr, Mântuitorul spune limpede: Am şi alte oi, care sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu!... (In la, 16) Însă cum se tâlcuieşte aceasta? Că nu doar iudeii îngrădiţi de legea lui Dumnezeu şi intraţi în staulul Vechiului Testament, ci şi păgânii, care se află departe de acest staul, pot să intre în unul şi singurul staul al lui Hristos, oferit de Biserica lui Hristos. Dar, ca să intre în ea, ei trebuie să audă glasul Mântuitorului, adică să primească fără obiecţii Adevărul vestit de El aşa cum Îl primeşte şi Îl propovăduieşte Biserica Ortodoxă, întemeiată de El ca stâlp şi temelie a adevărului (1 Tim. 3, 15).
Aceia care nu primesc întregul adevăr dumnezeiesc, ci doar o parte din el, şi care-l amestecă cu minciuna nu aparţin turmei lui Hristos. Tot astfel, şi aceia care în aparenţă sunt în staul, dar lăuntric se rup de El, de dogmele şi canoanele Lui, nu sunt mădulare ale Lui. Aceasta va deveni limpede dacă nu acum, atunci neîndoielnic la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.
Duhul umanist înşelător al timpurilor noastre schimbă duhul clasic evanghelic şi aşază pecetea sa de gândire chiar şi asupra creştinilor ortodocşi învăţaţi. Acest duh umanist înşelător este întru totul limpede împotriva Sinoadelor Ecumenice şi atrage pe mulţi către încălcarea Adevărului (vezi 1 Tesal. 2, 3). El îi îndeamnă către neascultarea de Maica Biserică. Aceasta face de neîmpăcat eresul cu învăţătura sănătoasă, dar astăzi se insuflă înţelegerea greşită de egalitate în drepturi între minciunea diavolească şi adevărul Revelaţiei dumnezeieşti. Biserica a exclus pe învăţătorii cei mincinoşi din comuniunea sa, însă astăzi se propovăduieşte rugăciunea laolaltă cu aceştia. Ea nu îngăduie nicio părtăşie liturgico-sacramentală între ortodocşi şi heterodocşi, dar astăzi se caută împărtăşirea împreună cu protestanţii. Ea osândeşte pe deformatorii Adevărului, iar astăzi osândirea lor este socotită ca un păcat asemănător cu de-făimarea obişnuită.
Există autori ortodocşi moderni, precum Serghei Bolşakov şi alţii asemenea, care, vorbind despre nevoitorii contemporani, subliniază ca cea mai importantă calitate a acestora faptul că ei nu au osândit pe nimeni - nici chiar pe eretici. Prin asemenea semne ale egalităţii între osândirea interzisă şi cea îngăduită, astfel de autori introduc tainic tendinţa păgubitoare de a fi amestecat adevărul cu minciuna în avantajul indiferentei credinţe ecumeniste, lucru care înlesneşte unirea Ortodoxiei cu celelalte mărturisiri şi chiar şi cu religiile păgâne. Serghei Bolşakov dă ca pildă de o asemenea "neosândire" pe răposatul arhiepiscop de Canterbury William Temple. Într-adevăr, William Temple nu a osândit nici chiar pe cei mai vădiţi eretici în biserica sa. Ca un mare ecumenist, el a împărtăşit principiul pierzător al universalităţii, conform căruia toţi pot să se unească cu toţi, indiferent de neînţelegerile dintre ei privitoare la dogme. După ce, în 1954, a fost creată baza ecumenismului, păstrând un minim dogmatic de unire a credinţelor creştine - la care s-a luat credinţa minimală în Hristos ca Dumnezeu şi Mân-tuitor -, W. Temple a mărturisit că neacceptarea acestei baze nu trebuie să fie o piedică, pentru ca ecumeniştii să continue să colaboreze şi cu alte denominaţiuni şi culte care nu recunosc pe Dumnezeu ca Mântuitor. Ce altceva poate să semnifice aceasta, decât larga deschidere a porţii pentru unirea Adevărului cu minciuna?
Unii vor încerca să îndreptăţească neosândirea ereticilor cu argumentul că ea se săvârşeşte în numele păcii şi al îndepărtării războiului. Însă cine aţâţă războiul? Tocmai acele forţe masonice întunecate care propovăduiesc şi amestecarea mărturisirilor, şi apropierea credinţelor! Scopul lor nu este îndepărtarea înfricoşătorului pentru noi toţi război, ci nimicirea Adevărului şi aducerea creştinilor ortodocşi până la renunţarea la acest Adevăr (vezi II Tesal. 2, 3).
Să ilustrăm aceste idei cu un exemplu dintr-o povestire!
Într-o pădure întinsă trăiau mulţi iepuri, căprioare şi cerbi. Pentru toţi era destulă păşune. Animalele erau fericite şi-şi petreceau zilele în pace. Însă în apropiere pândeau lupii. Din timp în timp, aceştia atacau blândele căprioare şi le sfâşiau pe unele dintre ele. Nu era astâmpărată însă foamea lupilor, căci căprioarele şi iepurii erau animale foarte prevăzătoare şi se ascundeau cu iscusinţă. S-au strâns atunci lupii la sfat, ca să hotărască chestiunea privitoare la hrană într-o vreme de restrişte. Cel mai bătrân lup, viclean precum un diavol, a spus:
Am născocit un plan. Vom aprinde pădurea şi astfel vom avea la îndemână toţi iepurii, căprioarele şi cerbii din ascunzişurile lor ... , şi după aceea ... , voi bănuiţi ce putem să facem după aceea!. ..
Planul a fost acceptat şi pădurea incendiată.
Incendiu! Incendiu! - s-au auzit într-o dimineaţă strigăte de groază.
Au ieşit neliniştite din bârlogurile şi din ascunzişurile lor toate animalele. Au sărit afară iepurii din gropile unde erau ascunşi. S-au arătat căprioarele din desişuri şi se mirau care încotro să fugă. S-au arătat îngroziţi de moarte urşii, vulpile şi alte animale de pradă. Toate erau speriate şi blânde în faţa nenorocirii generale.
Ce vă miraţi?! - a strigat bătrânul lup către surorile lui ierbivore. Hai să ne înfrăţim şi să fugim cu toţii împreună! Fugiţi cu noi! Noi ştim unde este neprimejdios!
O căprioară bătrână înţeleaptă s-a întors către surorile sale mai tinere şi le-a strigat:
Nu trebuie mers împreună cu lupii! Să fugim de foc, însă nu împreună cu vrăjmaşii noştri, ci în altă direcţie!
Unele au ascultat-o şi au pornit împreună cu ea. Însă cele mai multe dintre ierbivore s-au despărţit de ea şi au urmat lupilor.
Unde sunt toţi, acolo vom fi şi noi! - au spus ele.
În mijlocul mulţimii vom fi mai liniştite!
Toate animalele, unele de-a stânga împreună cu lupul în frunte, iar altele de-a dreapta împreună cu înţeleapta căprioară, au început o fugă nebună şi au ieşit din raza focului. Însă când au ajuns la loc "sigur", lupii însetaţi de sânge s-au năpustit peste suratele lor ierbivore lipsite de apărare şi au organizat cu acestea un sinistru ospăţ ...
O asemenea soartă pregăteşte oilor ortodoxe ale lui Hristos începătorul aţâţător al infernalelor focuri duhovniceşti... Însă cine se gândeşte la aceasta? Cine are drag de veşnica lui mântuire? Cine vede în unul şi acelaşi chip şi pe aţâţătorul războaielor, şi pe mincinosul propovăduitor al păcii?! Totul se amestecă în timpul nostru nefericit, al ştiinţei materialiste şi al întunericului duhovnicesc! Defăimarea semenilor pentru păcatele lor morale deja nu mai şochează pe nimeni, în ciuda faptului că aceasta este interzisă limpede de Dumnezeu (vezi Mt. 7, 1-3; Le. 6, 37) şi că naşte războaie de fiecare zi între oameni. Însă ridicarea glasului faţă de păcatele împotriva adevăratei credinţe se socoteşte ca îngustime a minţii. A manifesta ură faţă de vrăjmaşii personali este considerat un lucru normal. Însă ura împotriva învăţăturii mincinoase pe tărâm religios este un sentiment neînţeles pentru mulţi, în ciuda faptului că, însuşi cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă categoric la aceasta, prin gura Sfântului proroc David, care scrie: Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Ps. 138, 21, 22). (Vederea păcatelor noastre. Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Sophia, Bucureşti, 2008, p. 165-210).
N. r. Sublinierile cu bold aparţin redacţiei.
RSS 2.0