.În „Epistola către popor” dată în urma anatemizării mitropolitului Atanasie Anghel, la 1702, fost ortodox, apoi greco-catolic, patriarhul Calinic al II-lea al Constantinopolului, arăta: „Nu este permis a da Preacuratele Taine catolicului sau protestantului… Potirul obştesc pretinde ca cei ce se împărtăşesc să aibă aceeaşi credinţă, nu diferită”. Un alt patriarh al Constantinopolului, Gherman al II-lea (+1240), în „Epistola a II-a către ciprioţi”, scrisă ulterior respingerii propunerii de unire a papei Grigorie al IX-lea, hotăra: „Pentru aceasta vă legiuiesc şi vouă tuturor mirenilor care sunteţi adevăraţii fii ai Unicei Biserici Soborniceşti să fugiţi alergând departe de preoţii care s-au pus în slujba catolicilor. Şi nici la adunările Bisericii să nu vă strângeţi împreună cu ei, nici obişnuita binecuvântare să nu o primiţi din mâinile lor. Este mai bine să vă rugaţi lui Dumnezeu singuri în casele voastre decât să participaţi la adunările comune împreună cu latino-cugetătorii”.
În sinodul de la Ferarra-Florenţa istoricul Ivan Ostrumov relatează că, după semnarea unirii cu catolicii, creştinii din Constantinopol refuzau să intre în bisericile în care se săvârşeau slujbe comune, nevrând a primi nici măcar anafură din mâinile preoţilor şi episcopilor ce se împărtăşiseră din acelaşi potir cu catolicii. Peste câteva sute de ani, când în Transilvania catolicismul, prin mijlocirea imperialismului austro-ungar, este impus drept religie obligatorie, lucrurile vor sta întocmai. De pildă, după cum mărturisesc cronicile vremii, la îndemnul Sfântului Visarion Serai, „în multe locuri poporul nu mai merge la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod, copiii şi-i botează prin femei bătrâne…” Dovadă clară că poporul nu credea în validitatea tainelor din biserica romano-catolică. Uimitoare trezvie teologică din partea creştinilor de rând, dintre care, cu siguranţă, majoritatea erau analfabeţi, în timp ce bună parte din păstorii ortodocşi ardeleni, ispitiţi de privilegii, aderă la greco-catolicism. Însă, în Biserică, tradiţia împotrivirii faţă de tainele catolicilor, în special a împărtăşirii în comun, este mult mai veche. În cartea Hrană duhovnicească, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul povesteşte că în jurul anului 1274 cruciaţii, sub conducerea cardinalilor papei, năvălind în Sfântul Munte Athos, silind pe monahi, „cu momeli, cu bani, cu făgăduinţe înşelându-i, cu ameninţări cu moartea, cu tiranie şi silă şi cu moarte mucenicească”, pe unii i-a determinat să accepte rânduielile bisericii latine şi chiar să co-liturghisească, în timp ce „cei mai mulţi dintre dânşii au pecetluit cu însuşi sângele lor mărturisirea dreptei credinţe”. Astfel, pentru că au refuzat să slujească liturghie comună, Părinţii de la Mânăstirea Zografu (26 de monahi) au primit mucenicia, fiind arşi de ostaşii catolici în turnul mânăstirii, în timp ce, din acelaşi motiv, cei de la Mânăstirea Vatopedu au fost înecaţi. Din nefericire, monahii de la mânăstirile Lavra şi Xiropotamu, înfricoşaţi de ameninţări, au slujit Sfânta Liturghie cu papistaşii. Despre cele ce au urmat Sfântul Ioan Iacob mărturiseşte: „Însă Dumnezeu, ca să se întărească şi ceilalţi în credinţa ortodoxă, a pedepsit Mânăstirea Xiropotamu chiar în vremea când acei nefericiţi monahi, împreună cu cei din Apus, săvârşeau liturghia lor latinească, după adăugirea reformei latineşti, zidurile şi turnurile Mânăstirii Xiropotamu s-au prăbuşit din temelie. În cădere, zidurile au omorât mulţi dintre latini şi dintre călugării (ortodocşi) care au căzut de la credinţă, chiar în vremea când slujeau liturghia lor latinească”. Preoţii care, atunci, la Mânăstirea Lavra, au slujit cu catolicii au rămas neputreziţi până astăzi, cu unghii mari şi încovoiate, iar la chip înfricoşători, atinşi de blestemul încălcării aşezămintelor Sfinţilor Părinţi. Între semnele care dovedesc că liturghiile în comun nu sunt plăcute lui Dumnezeu, se numără încetarea creşterii mânătărcilor care, până la acel moment, în fiecare an, de hramul Sfinţilor 40 mde Mucenici, în timpul Sfintei Liturghii, răsăreau în curtea Mânăstirii Xiropotamu, pentru a se oferi pelerinilor. O minune rămasă până astăzi cu privire la monahii athoniţi care s-au împotrivit liturghisirii cu latinii este legată de piatra din curtea bisericii de la Protaton, capitala Sfântului Munte. Pe acea piatră, povesteşte Părintele Cleopa în urma vizitei făcute la Athos, lată de câţiva metri, „nu se prinde nici ploaia, nici zăpada niciodată”. În amintirea monahilor ucişi pe dânsa, din piatră „izvorâşte sânge de trei ori pe an”, motiv pentru care este numită „piatra sângelui”.
Acestea sunt numai câteva din noianul de mărturii care justifică interdicţia împărtăşirii comune. Căci dacă Sfintele Canoane interzic rugăciunile împreună cu ereticii, cu atât mai mult ne opresc de a participa la „tainele” lor. Din nefericire, nici ortodocşii, nici catolicii nu au învăţat nimic din păţaniile trecutului. Conciliul Vatican II, din 1964, în cadrul „deschiderii” ecumeniste, propunea comuniunea cu ortodocşii. Adică papistaşii să se împărtăşească în biserici ortodoxe şi ortodocşii în cele papistaşe. În acest fel, atât papistaşii, cât şi ortodocşii ecumenişti cred că, treptat, se va realiza în fapt unirea Catolicismuluui cu Ortodoxia, în ciuda tuturor diferenţelor dogmatice. Dacă pentru catolici o astfel de poziţie este îndreptăţită de concepţia pe care o au despre Biserică şi Taine (harul creat şi altele), pentru ortodocşi este absurdă şi de neconceput. Biserica Ortodoxă niciodată nu a considerat Sfânta Euharistie ca un mijloc pentru înfăptuirea unirii, ci întotdeauna ca o pecete şi încununare a ei. De altfel, un potir comun presupune o credinţă comună. Adică atunci când un ortodox se împărtăşeşte într-o biserică romano-catolică primeşte şi credinţa catolică, ori un adevărat ortodox nu poate proceda astfel şi să rămână drept credincios. „Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim şi ne face să ne împărtăşim din acelaşi Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredinţarea dinăuntru că Dumnezeu îl ascultă pe credincios, încredinţare izvorâtă din credinţa lui. Aşadar, dacă credinţa este stricată, atunci de ce fel de duh de rugăciune comună se pot împărtăşi un ortodox şi un catolic, spre exemplu, ştiind că romano-catolicii, prin baza lor doctrinară, atentează la însăşi dogma Sfintei Treimi?” (Monah Alexie Ţârdea). Ca atare, în Comunicatul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos, din 9/22 aprilie 1980, între altele, se precizează: „Dialogul teologic în nici un caz nu trebuie însoţit de rugăciuni în comun, de participări la adunări liturgice şi cultice, precum şi de alte acţiuni care pot da impresia că Biserica noastră Ortodoxă îi acceptă pe romano-catolici ca pe o Biserică deplină şi pe Papă ca pe episcopul canonic al Romei”. Sfântul Iustin Popovici spune că „intercomunio, împreună-unirea, împreună-împărtăşirea cu ereticii în Sfintele Taine, şi îndeosebi în Sfânta Împărtăşanie – este cea mai ruşinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă; şi mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeesc-umane, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Sfintei Predanii, a Bisericii celei una”. Părintele Arsenie Papacioc, fidel tradiţiei, mărturiseşte că este „cu totul de acord cu ce au spus Sfinţii Părinţi, adică să nu ne rugăm cu schismaticii şi cu ereticii, cu atât mai mult să nu ne împărtăşim cu ei”. La întrebarea cuiva dacă preoţii ortodocşi pot participa la „liturghia” catolică, părintele a răspuns: „Nu recomand acest lucru”, adăugând că „nici ei nu pot fi primiţi să oficieze mesa în locaş ortodox”.
Sfinţii Părinţi ai bisericii hotărăsc ca ereticii să nu fie primiţi în sfintele slujbe. Astfel, unul din motivele pentru care, în anul 1274, monahii Sfântului Munte au fost martirizaţi de catolici, l-a constituit refuzul pomenirii papei în cadrul Sfintei Liturghii. Din acelaşi motiv, Sfântul Marcu al Efesului, prigonit de ierarhii ortodocşi şi de împăratul Bizanţului, a fost nevoit să fugă din Constantinopol. Sfântul Ierarh Filaret al Moscovei spune: „Eterodocşii, prin eterodoxia lor, s-au despărţit de împărtăşirea cu Tainele Bisericii Ortodoxe. Din această pricină ei nu mai sunt pomeniţi în timpul săvârşirii Tainei Sfintei Euharistii şi sunt excluşi din diptice”. Sfântul Paisie de la Neamţ afirmă că pomenirea ereticilor în biserică „nu este binevenită şi cu totul potrivnică voii lui Dumnezeu şi Sfintei Biserici iar preotul care va îndrăzni a săvârşi o astfel de pomenire săvârşeşte păcat de moarte”. Acest adevăr îl aflăm în viaţa Sfântului Grigorie Dialogul, care rugându-se pentru mântuirea împăratului Traian, a fost oprit de îngerul Domnului să mai săvârşească astfel de rugăciuni.
RSS 2.0