.Să dăm cuvântul Scripturii pentru a ne lămuri asupra acestor lucruri de viaţă şi de moarte:
(1) De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul. (6) Şi numi Dumnezeu lumina zi şi întunearecul numi noapte. Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi una. (9) Şi numi Dumnezeu întăritura cer. Şi văzu Dumnezeu că este bine. Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi a doua. (14) Şi văzu Dumnezeu că este bine. Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi a treia. (15) Şi zise Dumnezău: „Facă-se luminători întru întăritura cerului, spre luminarea pământului, ca să osebească între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii şi să fie în semne şi în vremi şi în zile şi în ani. (16) Şi să fie spre luminare întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ.” Şi se făcu aşa. (17) Şi făcu Dumnezeu cei doi luminători: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. (20) Şi să osebească între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului. Şi văzu Dumnezeu că este bine. (21) Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi a patra. (25) Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi a cincea. (33) Şi văzu Dumnezeu toate câte au făcut, şi iată - bune foarte. Şi se făcu seară şi se făcu demineaţă, zi a şasea. Cap. II.: (1) Şi se săvârşiră cerul şi pământul şi toată podoaba lor. (2) Şi săvârşi Dumnezeu a şasea zi faptele Lui care le-au făcut; şi odihni Dumnezeu a şaptea zi de toate faptele Lui care au făcut. (3) Şi blagoslovi Dumnezeu ziua a şaptea şi o sfinţi pre ea, pentru că într-însa încetă de toate faptele Lui care începu Dumnezeu a face. (4) Aceasta e cartea facerii cerului şi a pământului, când s-au făcut. În care zi au făcut Domnul Dumnezeu cerul, şi pământul.
„Ştiinţa” omului căzut şi pătimaş a căutat, de pe vremea lui Cain, să înlăture ştiinţa lui Dumnezeu cea adevărată, dată omului prin descoperirea Duhului Sfânt, cu totul alta şi potrivnică acelor discoveries mincinoase. Ca să reuşească pe deplin acest lucru, a fost nevoie de strădaniile unor „înainte mergători”, aşa cum au fost Giordano Bruno şi Galileo Galilei, care s-au luptat pentru o autonomie de cercetare a ştiinţei şi filosofiei. Galilei spunea, de pildă, că „Biserica se ocupă cum se merge la cer iar ştiinţa cum merge cerul.” Sofismul este unul ieftin, dar iată că nu a fost de glumit cu el şi treptat, ştiinţa şi-a dobândit această cerere, mai întâi în Apusul căzut şi secularizat iar, după 1848, şi în Răsăritul vlăguit şi masonizat, ca să nu mai vorbim de perioada atee comunistă din sec. XX. […].
Dacă astronomia şi fizica au convins (incredibil, dar adevărat) o lume întreagă că astrele şi planetele se mişcă în cu totul alt fel decât se credea, a venit, în mod logic, rândul contestării şi a dimensiunilor timpului şi spaţiului. Pe aceste grave distorsiuni s-a fundamentat erezia evoluţionismului, care a avut nevoie de perioade enorme de timp şi de spaţii uriaşe. Aceasta a însemnat încă odată distrugerea revelaţiei cu ajutorul instrumentelor de măsură şi a unor ipoteze, raţionamente şi formule matematice, ce s-au pretins a fi tot atâtea „dovezi” de necontestat. Când pe acest traseu diavolesc s-a implicat, în sec. XIX, şi forţa constrângătoare a statului, prin aşa-numitul învăţământ general obligatoriu, îndoctrinarea în masă şi-a făcut efectele scontate. Desigur că nu a fost vorba aici numai de învăţământul general, ci, mai ales, de apariţia sistemului universitar modern, care pregătea cadrele, sau mai bine zis cadavrele didactice ce vor sminti, de atunci şi până la sfârşitul lumii, nenumărate minţi şi suflete. În perioada contemporană, aşa cum am mai afirmat şi în alte locuri, acest sistem de învăţământ este dublat de o mass-media atotprezentă şi cu atât mai convingătoare.
Acestea fiind spuse, să vedem cum a fost deformată cronologia. Primul pas începe logic cu redefinirea a ceea ce însemna în Capitolul I din Cartea Facerii „zi”, „noapte”, „seară” şi „dimineaţă”.
Cei care au crezut, cu mintea simplă şi neîntunecată de amestecături necuvioase, revelaţia Duhului Sfânt, făcută la începutul lumii lui Adam, apoi lui Seth, lui Enoch, Avraam, şi consemnată în Cartea Facerii de către proorocul Moise, nu se abăteau nici o iotă sau cirtă de la cuvintele inspirate.
Sinaxarul din data de 13 iulie, când se prăznuieşte soborul Sf. Arhanghel Gavriil, ne spune următoarele: „Arhanghelul Gavriil este acela care, pe Moise, ce fugea de la faţa lui Faraon în pustie, l-a învăţat scrierea cărţilor, descoperindu-i facerea lumii, facerea lui Adam, omul cel căzut…” Toţi credincioşii ştiu că Arhanghelului Gavriil i s-a încredinţat Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, dar nu ştiu la fel de bine această revelaţie, desigur de nivel duhovnicesc mai mic, dar foarte importantă, deoarece stă la baza (fundamentul) învăţăturii de credinţă. Căci nu se va putea înţelege întruparea Fiului, dacă nu vom şti despre crearea lumii, a omului, căderea şi celelalte.
Elementele cronologice enunţate mai sus fac parte exact din această descoperire şi trebuie crezute, mărturisite şi predate întocmai.
Timpul. „De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Învăţătura dumnezeiască ne spune că doar Dumnezeu nu are început şi sfârşit, că este veşnic, nemărginit, neschimbător, necreat. Tot ceea ce a creat El are un început absolut, precedat de nimic, adică ceea ce se numeşte creatio ex nihilo. Ne vom ocupa de creaţia văzută, care începe, cum s-a spus, la un moment iniţial, acest „început” fiind simultan şi instantaneu al spaţiului, timpului, cosmosului şi corpului ceresc pământul: „Când însă trebuia adusă între existenţa şi lumea aceasta – mai întâi o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii -, atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul… De la acest fapt a pornit Moise pentru a vorbi despre lume, învăţându-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicând: «La început au făcut», adică: la începutul acesta al timpului.” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron). Fericitul Augustin afirmă că lumea şi timpul au fost create împreună: „lumea nu a fost creată în timp, ci odată cu timpul”. Lumea nu poate exista în afara timpului, procul dubio mundus non factus est in tempore sed cum tempore (P.L. 41, 322).
Iată, deci, învăţătura: Dumnezeu a făcut timpul din nimic. Ce este mai înainte, timpul sau ceasornicul? Desigur, se va răspunde că timpul. Aşadar, corpurile cereşti mişcătoare sunt făcute mai târziu. Timpul şi diviziunile lui: ziua, noaptea, seara, dimineaţa nu depind de mişcările „ceasului” ceresc, acei luminători: soarele, luna şi stelele: „Aşadar, eu doresc să ştiu puterea şi natura timpului cu care măsurăm mişcările corpurilor şi zicem, de pildă, că acea mişcare este de două ori mai lungă decât aceasta. Nu cercetez faptul că o zi se numeşte nu numai rămânerea soarelui deasupra pământului, aşa precum altceva este ziua şi altceva este noaptea, dar chiar mişcarea lui în cerc de la răsărit la apus, aşa cum zicem: «Atâtea zile au trecut» – căci cu nopţile lor se numesc atâtea zile şi nu sunt socotite izolat spaţiile nopţilor -, aşadar dat fiindcă o zi se împlineşte prin mişcarea în cerc a soarelui de la răsărit la apus, întreb, oare mişcarea însăşi este o zi sau întârzierea însăşi în care se face mişcarea, sau şi una şi alta? Căci dacă ziua ar fi prima schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, chiar dacă soarele ar fi făcut acea cursă în atâta spaţiu de timp cât este durata unei ore. Dacă este a doua schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, dacă durata de la răsăritul soarelui până la celălalt răsărit ar fi atât de scurtă cât de scurtă este durata unei ore, atunci soarele ar face ocolul de douăzeci şi patru de ori, ca să se împlinească o zi. Dacă este, însă, şi una şi cealaltă nu s-ar mai numi zi dacă soarele ar face tot înconjurul circuitului său în interval de o oră, nu s-ar mai numi zi nici aceea dacă soarele ar înceta şi ar trece atâta timp cât pune de obicei soarele ca să facă tot înconjurul de la o dimineaţă până la cealaltă dimineaţă.
Aşadar, eu nu întreb ce este realitatea care se cheamă zi, şi ce este timpul, pe care, măsurând circuitul soarelui, am putea spune că el 1-a făcut în jumătate de spaţiu a timpului trecut, mai puţin decât de obicei, dacă ar fi trecut într-un atât de mare spaţiu de timp, cât trec douăsprezece ore. Dacă am compara ambele timpuri, l-am numi pe acela simplu, pe acesta dublu, chiar dacă uneori soarele, de la răsărit până la răsărit, ar face circuitul când în acela simplu, când în acesta dublu.
Aşadar, nimeni să nu-mi spună că timpurile sunt mişcările corpurilor cereşti, pentru că odată, când soarele se oprise după dorinţa cuiva, ca să termine un război victorios, soarele stătea, dar timpul mergea. În adevăr, acea luptă a fost purtată şi terminată în spaţiul său de timp, care să-i fie de ajuns…
Aşadar timpul nu este mişcarea corpului” (Fer. Augustin, Confessiones ).
RSS 2.0