.„Biserica Romano-Catolică şi Biserica ortodoxă nu sunt două surori. Nu există decât un singur cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică. Deci noţiunea de Biserici surori este improprie.
Lupta catolicismului n-a avut o bază spirituală creştină, aşa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne acuză Todea că suntem Biserică trădătoare. Două mii de preoţi ortodocşi au stat în închisoare. Eu am fost în închisoare şi n-am văzut nici un preot unit. Toţi s-au făcut ortodocşi sau au intrat în diferite întreprinderi în care făceau pe turnătorii. ” [1](Părintele Dumitru Stăniloae, +1993)
„Trădarea Sfintei Ortodoxii în Transilvania a însemnat întotdeauna trădarea românismului. Se uită prea uşor, sau se ignoră voit, că sub catedrala catolică din Alba Iulia se află temeliile unei bazilici ortodoxe din secolele VI-X. Propaganda uniaţiei în Transilvania a făcut-o Paul Barany şi cardinalul Colonici, iar atunci când nu a mai mers propaganda, au vorbit tunurile.
Greco-catolicii nici nu au suferit pentru Iisus Hristos, ci pentru papalitate. Ei au susţinut şi mai susţin încă un hibrid impropriu neamului nostru, care a provocat tot timpul conflicte fratricide şi suferinţe inutile. Greco-catolicii mai au doar două alternative: să dispară în romano-catolicism (papalitatea impunându-le să renunţe la pravila strămoşească, ei devenind acum «catolici de rit oriental»), sau să îşi afirme în continuare personalitatea hibridă, prin injurierea în continuare a Bisericii Ortodoxe strămoşeşti.
Papa se grăbeşte acum să ocupe în Răsărit locul lăsat liber de comunişti. Nu e întâmplător faptul că apar tot mai des la manifestaţiile belgrădene pancarte de genul: „Roma – cetatea satanei”, „papa e antihrist”. Faptul că, de curând, s-a cântat în catedrala catolică din Alba Iulia imnul maghiar, e doar o arvunire despre ceea ce ni se va întâmpla.” (Cornel Toma, „Gândirea”, anul 1, nr. 1, 1991, p. 15)
„Problema greco-catolicismului în România nu este o problemă religioasă, ci una precumpănitor socială şi, ca atare, şi tema conflictului actual (manevrat abil de autorii vrajbei naţionale!) nu este o temă cultică, doctrinară, ci una social-politică...; în momentul presiunilor comuniste din anul 1948, deja episcopii-eroi, ca şi mare parte din intelectualitatea Transilvaniei, nu mai erau de mult greco-catolici, ci cu mentalitate de-a dreptul catolică. Ei s-au simţit lezaţi de obstinaţia criminală a puterii comuniste nu ca greco-catolici «de nevoie», ci ca nişte conştiinţe religioase romano-catolice, fapt pentru care au acceptat şi martiriul uriaş pe care strămoşii lor, în 1698, şi-l refuzaseră. ...
Niciodată comuniştii nu s-au gândit să aplice bisericii mele acelaşi tratament ca cel rezervat uniaţilor. Cultului uniat trebuia să-i fie retezat cordonul ombilical cu Roma şi astfel să fie izolat de occidentul imperialist! Executarea episcopilor eroi greco-catolici se cerea de la sine, ştiindu-se precis că, odată cu dispariţia lor, elanul uniat va pieri încetul cu încetul, restrângându-se la perimetrul unei catacombe nesemnificative. În cazul Bisericii Ortodoxe, lucrurile se complicau vizibil. Odată ce istoria ei se confundă cu destinul etniei...decapitarea Sfântului Sinod ar fi fost o crimă inutilă. În rest, pentru a surpa Ortodoxia, principala piedică în instaurarea noilor valori revoluţionare marxist-leniniste, ar fi trebuit suprimat întreg poporul! De aceea comuniştii, artizani dibaci ai ateismului misionar, au priceput grabnic că ortodoxia trebuia infiltrată abundent, pentru a-i răpi vlaga misionară şi a-i compromite statutul teandric... Deci, în nici un caz nu poate fi vorba de vreo clemenţă a comuniştilor faţă de Biserica Ortodoxă ci, în chip esenţial, de utilizarea altei tehnici de represiune, menită să-i pângărească sufletul. ... pomenind eroismul episcopilor greco-catolici, apare justificată şi întrebarea: oare poporul credincios greco-catolic ştie că actualmente este numai catolic, versantul grec fiind absolut estompat şi rezumat în sintagma «de rit oriental»? Dacă da, mă întreb ce-i opreşte ca, împreună cu cardinalul Todea, să treacă pe faţă la romano-catolicism şi astfel să se delimiteze de hibridul greco-catolic?” (Sorin Dumitrescu, „Gândirea”, nr. 1, 1991, p. 6,7).
„Este regretabil că au fost clerici (dintre care unii tronează încă pe înalte scaune) care erau dispuşi la orice compromis (uneori supralicitând!) numai să promoveze sau să se menţină acolo unde au fost înălţaţi. Ştim că în Biserică sunt şi nechemaţi şi impostori, oameni lipsiţi de vocaţie şi spirit de sacrificiu, şi chiar lupi deghizaţi, care au fost infiltraţi special în staulul Bisericii. Este dezonorantă încercarea de a justifica abdicarea de la marea datorie lamentându-ne că «nu era voie». Pentru această datorie fundamentală nu trebuia să se ceară voie de la nimeni sau cum poate fi considerată altfel decât ca o impietate aproape impardonabilă faptul că ierarhii BOR au stat departe de cimitirele închisorilor, acolo unde zac martirii lui Hristos răpuşi în timpul domniei sângeroase a lui Antihrist? ... Dar când se fac afirmaţii neadevărate şi nedrepte, nu putem sta cu braţele încrucişate mai ales când se aduc acuzaţii grave la adresa unor oameni care nu se mai pot apăra. ... De ce când e vorba de greşelile unor clerici ortodocşi se condamnă Biserica în totalitate? Apostaţi şi eretici au existat în toate veacurile, dar nu ei au constituit Biserica eternă. ...
Pentru mine, ca preot activ în Biserica luptătoare din timpul prigoanei ateiste din România, Biserica Ortodoxă era reprezentată de ierarhul meu direct, PS Iustinian Chira – Maramureşanul, care ne îndemna, cu înţelepciune şi curaj, să ne facem datoria apostolică fără nici o şovăire, în acel moment istoric dificil pentru Biserică şi întreg neamul. ...
Toată lumea avea un reazem undeva: catolicii, la Roma, protestanţii şi neoprotestanţii, la Casa Albă. Numai ortodocsii nu aveau pe nimeni, decât pe Atotbunul Dumnezeu şi pe românii care nu părăsiseră Biserica strămoşească.”
„Tineretul trebuie să ştie că demnitatea apostolică în închisori nu a fost apanajul exclusiv al preoţilor catolici... sau al pastorilor protestanţi (cum lasă să se înţeleagă pastorul Wurmbrand). Cât despre rabinii mozaici, nu am cunoscut nici unul şi nici nu am auzit ca vreunul să fi fost pedepsit în temniţele comuniste, deşi am trecut prin patru închisori şi un lagăr de muncă forţată. ...
Nu văzând atitudini şi fapte infamante la preoţii ortodocşi din închisori s-a convertit la creştinism scriitorul evreu Nicolae Steinhardt şi a primit botezul ortodox. Dacă mi se îngăduie să fac şi eu o mărturisire, voi preciza că am studiat Teologia şi am devenit preot numai după ce am frecventat (la Jilava, Cavnic, Gherla şi Aiud) şcoala marilor teologi şi misionari ai credinţei ortodoxe, cu care am avut şansa providenţială de a sta în celulă.
... Este bine ştiut că trădarea lui Iuda nu a umbrit cu nimic lupta şi martiriul celorlalţi Apostoli.
... În încheiere, ne întrebăm: cine are interesul să arunce cu noroi peste chipul martirizat al sutelor de preoţi ortodocşi români care au trecut prin infernul închisorilor comuniste? Tuturor celor vinovaţi de această impietate, le transmitem rugămintea: dacă nu sunteţi capabili să depuneţi o floare, cel puţin nu călcaţi pe morminte! Şi gestul este cu atât mai de neiertat, cu cât mulţi dintre aceşti martiri ai credinţei strămoşeşti zac în morminte neştiute.” ( Preot Liviu Brânzaş, „Martor într-un proces moral”, p. 41 ş.u., 101 ş.u.). [2]
RSS 2.0