.Despre Valeriu Gafencu, cel supranumit „Sfântul închisorilor”, prima dată am citit în „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt, carte pe care, personal, o consider o capodoperă a genului memorialistic şi pentru a cărei înţelegere şi cunoaştere se face deocamdată prea puţin. A fost prima carte din care am aflat, cu stupoare şi cu durere, despre atrocităţile săvârşite în închisorile comuniste, despre flagelarea unora dintre cei mai buni oameni pe care i-a dat neamul românesc, principala lor „vină” şi cea mai gravă fiind credinţa puternică în Iisus Hristos. N-am înţeles şi nu voi înţelege niciodată cum unii oameni care au trăit în acea perioadă, unii dintre ei fiind chiar creştini practicanţi, cum de pot afirma că era mai bine în comunism. Aş vrea să am puterea de a-i convinge să citească măcar una dintre cărţile: Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos”, Virgil Maxim – „Imn pentru crucea purtată”, Nicolae Trifoiu – „Studentul Valeriu Gafencu-Sfântul închisorilor din România”, Dumitru Bordeianu – „Mărturisiri din mlaştina disperării”, Ion Gavrilă Ogoranu – „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”, Gheorghe Andreica – „Mărturii... Mărturii...”, „Mărturisesc ... robul 1036”, „Părintele Voicescu – Un duhovnic al cetăţii”, Pr. Liviu Brânzaş – „Raza din catacombă”, „Sfântul închisorilor”. Pentru început aş recomanda-o pe cea din urmă menţionată, care, cu siguranţă, va stârni curiozitatea cititorilor şi pentru celelalte cărţi, deoarece Sfântul închisorilor, carte apărută la Editura Reîntregirea Alba Iulia, 2007, „cu binecuvântarea şi un cuvânt înainte al Înalt Prea Sfinţitului Andrei, Arhiepiscop al Albei Iuliei”, conţine „mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise”, multe dintre ele culese cu deosebită îngrijire şi cu acribie din cărţile deja menţionate. Propriu-zis Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa a scris integral capitolele „Dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi...”, „Înainte de închisoare”, „Valeriu şi educaţia legionară” (capitol alcătuit sub formă de două texte paralele, notele de la subsol sunt foarte dense), „Nevoitorii de la Aiud”, iar pentru celelalte componente ale cărţii inserează inspirat doar câteva comentarii sau precizări, lăsând martorii acelor timpuri să vorbească. E o carte enorm de bogată în citate. E ca o antologie, dar de astă dată nu de poezie sau eu ştiu alte texte literare, ci e o antologie a celor mai mari suferinţe din vremea dictaturii comuniste. Cartea se încheie cu scrisori şi poezii de Valeriu Gafencu şi un „Îndreptar de spovedanie”, alcătuit de acesta. Îndreptarul poate orienta orice creştin ortodox care se pregăteşte pentru mărturisirea păcatelor. Are claritate şi un caracter sintetic. Lui Valeriu Gafencu i-ar fi plăcut ca acest îndreptar să fie copiat de „fiecare prieten”. Merită să ne facem şi noi astfel prieteni cu Valeriu Gafencu, câştigul sufletesc va fi al nostru.
Dar să spunem câte ceva despre Valeriu Gafencu. S-a născut în judeţul Bălţi, la 24 ianuarie, 1921, într-o familie de buni creştini, Tatăl fusese student la Electrotehnică în Iaşi, dar îşi întrerupe studiile şi devine învăţător în satul natal. „Mama era o fată simplă, cu şcoală primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului”. Deşi Tuţa (tatăl lui Valeriu) era înstărit,, a ales-o şi a iubit-o pe soţia lui pentru frumuseţea ei sufletească. Vor avea patru copii: Valeriu, Valeria, Eleonora şi Elisabeta. Pe când Valeriu era student la Facultatea de Drept din Iaşi, în vara anului 1940 Basarabia va fi cedată trupelor sovietice. Familia Gafencu se refugiază la Iaşi. Dar „bătrânul” Gafencu se întoarce în Basarabia, lăsându-şi fetele şi soţia în grija lui Valeriu, considerând că, dacă ar merge cu ei, gestul lui ar fi un act de trădare faţă de fraţii basarabeni. După puţin timp este arestat şi deportat în Siberia, unde după un an îşi va găsi sfârşitul pământesc. De la tată, se pare, Gafencu a moştenit spiritul de jertfă. Simpatizând cu legionarii, regăsindu-se în idealurile acestora de dragoste pentru Hristos, neam şi ţară, cu principii de viaţă identice în care importante erau credinţa, onoarea, prietenia, onestitatea, sârguinţa, dar şi intransigenţa faţă de greşeli, Valeriu Gafencu devine chiar şeful uneia dintre Frăţiile de Cruce. Fapt ce s-a soldat cu arestarea lui în toamna anului 1941. A refuzat să-şi ia la proces un avocat, dar reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu s-a prezentat din proprie iniţiativă, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice. Este păcat ca un asemenea element să ia drumul închisorilor.” Dar vorbele lui nu le-a ascultat nimeni. A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Şi-a săvârşit sentinţa în unele dintre cele mai grele închisori comuniste (Aiud, Piteşti) şi a murit la 18 februarie 1952 în sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna, unde fusese adus în stare fizică foarte gravă din anul 1949. Cu două săptămâni înainte, a ştiut data exactă a morţii sale.
În capitolul „Valeriu şi educaţia legionară”, Monahul Moise prezintă cu nepărtinire ce a însemnat, din punct de vedere istoric dar şi moral, Mişcarea Legionară. Arată părţile bune ale acesteia, dar şi greşelile ce s-au făcut în cadrul acesteia: „dincolo de cauzele externe, sunt însă şi unele aspecte în sine ale educaţiei fraţilor de cruce sau a legionarilor discutabile din punct de vedere ortodox. În Îndreptarul frăţiilor de cruce al lui Gheorghe Istrate, ca de altfel şi în alte scrieri legionare, găsim exagerări legate de cultul lui Codreanu, folosirea unei terminologii neclare din punct de vedere ortodox, câteodată cu accente filetiste – erezia de a pune neamul înaintea Bisericii -, justificarea răzbunărilor şi a atitudinilor antisemite, jurăminte şi legăminte cu formule ambigue din punct de vedere teologic şi altele. Toate acestea arată că legionarii – la vremea aceea, pentru că în timp multe se vor remedia – deşi încadraţi în Biserică erau adesea în confuzie din punct de vedere teologic şi nu gândeau, nici nu se manifestau întotdeauna în duh ortodox.” Moanhul Moise arată că odată ajunşi în închisori, legionarii s-au îmbunătăţit şi nu numai că n-au avut manifestări antisemite faţă de evrei, ci dimpotrivă le-au arătat dragoste şi au venit în ajutorul lor ori de câte ori au putut. În acest sens sunt citate părerile lui Nicolae Steinhardt şi Leonard Kirschen, cel de-al doilea nu-i agrea pe legionari, numindu-i „fanatici antisemiţi” şi cu toate acestea el afirmă: „cei din Garda de Fier erau de fapt singurii în care puteai avea totală încredere că nu te denunţă, că te ajută la nevoie şi că au înţelegere pentru nenorocirea care s-a abătut asupra ta. Cu cât condamnarea lor era mai grea, cu cât erau mai umiliţi şi persecutaţi, cu atât le plăcea mai mult. Se bălăceau în suferinţă şi tânjeau după ea. N-au renunţat niciodată la antisemitism. Bănuiau că evreii din închisoare sunt informatori şi nu le acordau niciodată încredere. Dar dacă întâlneau un evreu care nu-şi mânca pâinea din motive religioase, îi dădeau pâinea lor. Îl urau, dar îl ajutau.”
La scurt timp după arestare, Valeriu Gafencu se detaşează de Mişcarea Legionară, dar nu în sensul de a se „lepăda” de ea. El începe a se concentra foarte puternic, cu toată fiinţa, asupra vieţii spirituale, trăieşte în rugăciune, practică rugăciunea inimii şi îi îndeamnă şi pe alţii să o facă. Lumina lui interioară iriza pe figura lui, frumuseţea lui fizică, un bărbat înalt, cu trăsături fine, cu privirile intens-albastre, era completată de frumuseţea spirituală. Avea multă dragoste, „se dăruia” lui Hristos şi celor din jur. Grupul ce s-a adunat în jurul lui era considerat şi de unii dintre legionari ca fiind „prea mistic”. De fapt duceau o viaţă de sfinţenie.
Traiul pe care-l aveau deţinuţii politici în închisoare era un adevărat iad. Erau înfometaţi, torturaţi fizic şi psihic. Erau bătuţi cu bestialitate, un act de cumplită cruzime este cazul în care un securist dă ordin la doi torţionari să-l bată pe unul dintre deţinuţi „numai în cap timp de două ore”, ordin ce a fost executat! Fenomenul de reeducare de la Piteşti a fost o victorie a elementelor diabolice. Aici deţinuţii erau obligaţi să bea urină şi s-au comis grozăvii satanice chiar şi mai mari de atât. Unii dintre condamnaţi au cedat şi au trădat şi au fost forţaţi să-şi supună la chinuri groaznice vechii colegi de suferinţă. Gheorghe Andreică ne spune că la Piteşti s-au săvârşit demonizări. Fenomenul a fost stopat la cerinţa anumitor foruri internaţionale. Monahul Moise încheie astfel capitolul despre Piteşti: „După încetarea torturilor, treptat, majoritatea celor căzuţi s-au întors la Dumnezeu. Luând în considerare evoluţia ulterioară a majorităţii celor trecuţi prin reeducare, vedem că diavolul a câştigat la Piteşti o bătălie în lupta pentru sufletul lor, dar nu războiul, cei mai mulţi revenind la Hristos, chiar mai buni – după spusa Părintelui Calciu – decât au fost înainte de această probă a focului.”
Valeriu Gafencu a stat un an şi jumătate la Piteşti, până la sfârştul lunii decembrie 1949. Nu trece prin reeducare, „dar a suportat faza premergătoare, a regimului de exterminare aplicat înainte de începerea torturilor”. Cum era bolnav de TBC pulmonar, osos şi ganglionar a fost transferat la Târgu Ocna unde era şi Sanatoriu. Aici era un regim puţin mai blând şi cei ajunşi aici de la alte închisori, traumatizaţi fizic, psihic şi moral au trăit clipe de extaz sufletesc când gardienii nu numai că nu i-au înghiontit şi nu i-au numit „bandiţi”, ci li s-au adresat cu cuvintele: „Staţi, taică, mai încet... !” Ion Popescu îi mărturiseşte Monahului Moise, în aprilie 2005: „Târgu Ocna era un adevărat rai pentru noii veniţi: mâncare consistentă şi suficientă, libertatea de a circula de la o cameră la alta şi de a sta la soare în curte, posibilitatea de a vorbi cu ceilalţi, atitudinea binevoitoare a gardienilor şi altele”. Totuşi nu a fost mereu aşa nici la Târgu-Ocna. Au existat două intenţii de reeducare şi acolo, dar „Pronia dumnezeiască, atenţia şi solidaritatea deţinuţilor, precum şi atitudinea doctoriţei Margareta Danielescu, care a protestat la Direcţia Penitenciarelor, au zădărnicit cele două tentative de reeducare”. Viaţa relativ liniştită de aici a fost tulburată de un grup de reeducaţi, în luna mai, 1950. Cei de aici, care trăiau în duh şi rugăciune, nu înţelegeau de ce foşti colegi şi chiar prieteni de-ai lor se comportau ciudat şi se schimbaseră în rău. Când au aflat despre cele petrecute la Piteşti au luat măsuri: „Îi supravegheau pe reeducaţii activi, prevenind orice încercare de reeducare în sanatoriu, iar, printr-o atitudine plină de înţelegere, căutau să se prezinte de cei care nu fuseseră total pervertiţi.” Este foarte emoţionantă relatarea unui adevărat moment de scoatere, de către Valeriu Gafencu, a duhului rău din unul din cei reeducaţi. Acesta, doar cu o privire, a înmuiat sufletul celui chinuit şi, după ce s-a apropiat de el şi i-a vorbit, cel ce era stăpânit de diavol s-a căit şi a redevenit un creştin cu suflet curat. La Târgu-Ocna deţinuţii se ajutau mult între ei, cei care nu erau de tot slăbiţi îi ajutau pe cei ce nu mai aveau deloc puteri, îşi donau unii altora medicamentele sau bucata de pâine, spălau hainele (multe dintre ele îmbibate de puroi) celor grav bolnavi. „Prin dragostea şi seninătatea sa Valeriu era sufletul atmosferei duhovniceşti de la Târgu-Ocna, întărindu-i pe toţi cu puterea harului ce sălăşluia în el.” Avea o bucurie şi o fineţe sufletească pe care doar la copiii fără prihană o mai găsim. Se înveselea de o floare cât de mică, dăruia buchete de flori colegilor din închisoare, îi influenţa să-i urmeze gestul şi să-şi dăruiască unii altora flori, scria şi compunea cântece cu caracter duhovnicesc care acum, în zilele noastre, se cântă prin mănăstiri. Ioan Ianolide, fiind cel mai apropiat prieten al lui Valeriu Gafencu, îl cunoaşte cel mai bine şi descrierile lui sunt cele mai sensibile şi reuşite, el spunea despre Valeriu că avea şi darul „de a cunoaşte oamenii, de a pătrunde în sufletele lor, de a-i orienta în viaţă”. Dar Valeriu Gafencu, cu precădere, vorbea despre Iisus Hristos, „tema lui preferată era curăţirea lăuntrică şi unirea cu Hristos.” Valeriu Gafencu, deşi a trăit doar 31 de ani, prin suferinţe, îndelungă răbdare, dragoste, curăţenie sufletească şi trupească, prin rugăciune necontenită, a ajuns la înţelepciune duhovnicească. Frazele lui despre credinţă parcă ar fi desprinse din Sfinţii Părinţi. Aş cita integral din cuvintele lui Valeriu Gafencu cuprinse în această carte, dar mă opresc la pasajul următor: „... pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis.” Valeriu Gafencu spunea că, în cele de urmă, va cădea comunismul, dar că trebuie să fim foarte atenţi cu ce va fi înlocuit!
Într-o scrisoare, datată 7 martie 1946, în care se adresa mamei, îşi aminteşte cum, în anii de liceu, îşi dorea să ajungă „un om de mare valoare” şi scrie mai departe: „Înţelegeam prin aceasta un om care să joace un rol covârşitor în istorie (...) Voiam să fac mult bine în lume.” Dar, de fapt, acea dorinţă arzătoare a lui, transfigurată spiritual, eliberată de orice urmă de mândrie, s-a împlinit. Valeriu Gafencu a avut un rol covârşitor în istoria ortodoxiei şi mulţi preoţi ortodocşi consideră că e doar o chestiune de timp ca Valeriu Gafencu să fie canonizat şi trecut în rândul Sfinţilor. Încheiem şi noi asemenea Monahului Moise spunând: „Sfinte Mărturisitorule Valeriu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”
RSS 2.0