În secolul XX comunismul a dat cei mai mulţi sfinţi şi mărturisitori. Dar să nu uităm de preoţii ucişi bestial de unguri; de protopopul de Huedin (Cluj) Aurel Munteanu (+1940) sau ierom. Dionosie Şova de la mănăstirea Făgeţel, Harghita, spânzurat de un vecin ungur la 3 august 1951. În 1995 s-a descoperit că veşmintele lui şi barba erau intacte, ca şi când era aşezat de ieri în mormânt şi că o mireasmă plăcută s-a simţit timp de trei zile în curtea mănăstirii (cf. rev. „Credinţa ortodoxă”, Bacău, nr. 6/2000. p.11).
Canoanele Bisericii ne opresc a ne ruga cu ereticii, chiar şi în case particulare deci în orice împrejurare sau loc. Încălcarea poruncii Bisericii nu este în acest caz doar o încălcare a canoanelor (ca în cazul altor păcate); este pierdere a harului, ieşire din corabia mântuirii. Sfântul Ciprian spune că „nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, acela care nu are Biserica de mamă” şi „nu este mântuire în afară de Biserică”(„Despre unitatea Bisericii”). Cine nu ţine unitatea Bisericii iese din ea, după cum, dacă rupi o creangă dintr-un copac, se usucă, zice acelaşi sfânt. Aşa sunt toţi ereticii: de la papistaşii romano-catolici, la cei uniţi, la mulţimea de secte apărute ca „ciupercile după ploaie” şi până la sinteza tuturor ereziilor, ecumenismul, considerată religia masonilor sau a satanei.
Nu mai târziu de acum 50-60 de ani, regimul comunist, masonico-iudaic [1] a dat milioane de martiri şi la noi în ţară. Au fost închişi peste 2600 preoţi ortodocşi (cifra continuă să crească după noile căutări), 300 de preoţi şi episcopi uniţi şi 130 romano-catolici(cf. I. M. Bota, „Martiri şi mărturisitori din România”, ediţia II, 1998).
Diferenţa de sacrificiu este că, în timp ce preoţii ortodocşi erau cei mai vulnerabili, nesprijiniţi de străini, suferind pentru Hristos şi neamul românesc, catolicii aveau conştiinţa că se jertfesc pentru papă, pentru străini şi ca repulsie la statul comunist identificat, după mintea lor, cu Biserica Ortodoxă aservită. Revenirea din 1948 a fost pentru ei un act prin care „se urmăreau interesele superioare de stat” şi că „nu era vorba despre unirea bisericilor, nici de realizarea unităţii spirituale a poporului român; trecerea la Ortodoxie însemna pur şi simplu angajamentul formal de a fi în slujba celor fără Dumnezeu”(ibid, p. 12). Dacă unitatea spirituală a poporului român este un pericol pentru greco-catolici, vă daţi seama la ce nivel de decădere naţională, religioasă şi etică au ajuns aceste unelte oarbe în mâinile străinilor! Dacă trecerea din 1948 era din „interese superioare de stat”, cum i-am zice trecerii forţate la uniaţie a poporului român din Transilvania? Dacă trecerea din 1948 a produs „eroi şi martiri ai credinţei catolice şi ai Vaticanului”, ce au produs persecuţiile, linguşelile maghiarilor catolici de la 1700 sau tunurile diabolicului personaj Bucow, la 1760? Ce au produs măsurile de viclenie ale papilor şi împăraţilor austrieci, bătăile, confiscările de pământ, case şi averi ale românilor în scopul trecerii la catolicism? De ce nu am cere retrocedarea pământurilor confiscate de la bieţii români ortodocşi în decursul veacurilor? De ce nu am cere despăgubiri pentru cele peste 150 mănăstiri şi schituri ortodoxe distruse de Bucow şi ceilalţi? În sfârşit, de ce nu am cere canonizarea mărturisitorilor luptători contra catolicismului şi maghiarismului?
Cei ce doresc azi restituirea imobilelor şi terenurilor, să nu uite cum au intrat în posesia lor! Ei sau înaintaşii lor.
Referitor la suferinţa din închisorile comuniste, lucrurile se repetă. Ei – catolicii – fac pe victimele, iar pe ortodocşi îi fac nişte călăi. Exact ca în vremea lui Bucow! Doar că atunci ei controlau situaţia prin violenţă şi silnicii. Acum (la 1948) încearcă să controleze prin viclenie şi minciuni, dacă prin forţă nu se mai poate. Nu se compară băţoşenia lor egoistă – că „numai noi, catolicii am suferit”- cu profunzimea trăirii unui Valeriu Gafencu, unui Mircea Vulcănescu, unui preot ca Dumitru Stăniloae sau unui călugăr ca Iustin Pârvu.
Diferenţele de învăţătură au crescut mereu. Cum poate fi unitate fără mărturisirea aceleiaşi credinţe adevărate? Cum poate fi unitate în minciună? Să acceptăm o unire cu aceiaşi eretici de ieri, pe care strămoşii noştri au refuzat-o? Şi asta în numele „dragostei” creştine şi să uităm trecutul dureros – câtă perfidie şi viclenie!
Ultima blasfemie este afirmată odată cu scoaterea unei cărţi profund ecumeniste: „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist” (Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, 812 p.) sau publicarea pe internet a vieţii unor „martiri comuni ecumenişti”. În această carte episcopul unit Alexandru Mesian de Lugoj face afirmaţii la care suntem datori să luăm atitudine, chiar cu preţul unei noi prigoane contra noastră: „comemorarea ecumenică a martirilor sec. XX”- ziua de 7 mai, spune unitul Alexandru; martirologiul va cuprinde creştini romano-catolici, ortodocşi, greco-catolici şi reformaţi; ei „devin martiri, indiferent dacă au fost catolici, ortodocşi, reformaţi, anglicani sau de altă confesiune”; sunt 340 de „martiri ecumenici”: 120 ortodocşi, 50 romano-catolici, 150 greco-catolici şi 20 evanghelici.
Asta înseamnă că, în curând, vom avea în calendarul nostru „sfinţi” catolici, uniţi, evanghelici şi chiar ... evrei, nu? Ni se va cere să cinstim ca „sfinţi” pe episcopii catolici care au luptat toată viaţa împotriva Ortodoxiei? Pe episcopii uniţi Frenţiu de la Oradea, Alexandru Rusu de la Maramureş, Vasile Aftenie de la Bucureşti, fanatici înrăiţi, care au continuat politica de maghiarizare şi catolicizare a românilor din acele ţinuturi? Pe un Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla (1885-1970), care nici la sfârşitul vieţii n-a vrut să intre într-o biserică ortodoxă – să nu se spurce! – şi a fost împărtăşit de un romano-catolic? Un Vladimir Ghika, ce a trecut la catolicism, avea legături cu Nunţiatura Apostolică din Bucureşti (un fel de ambasadă a Vaticanului la noi, total independentă de statul român şi cu acţiuni oculte contra unităţii poporului român şi a credinţei ortodoxe; a se vedea concordatul cu Vaticanul); a murit în numele „libertăţii Bisericii catolice locale”, precizează cartea de faţă („Martiri…”).
Nu contestăm suferinţele celorlalte confesiuni. Dar a-i declara „sfinţi” pe cei morţi în ereziile religiei lor este cea mai mare neruşinare la adresa mărturisitorilor pentru credinţă, a canoanelor şi dogmelor ortodoxe. Nu există sfinţenie în afară de Biserica Ortodoxă, singura păstrătoare a Adevărului revelat. Dacă se mântuiesc şi cei de alte confesiuni, e problema şi voia lui Dumnezeu. Problema noastră este să rămânem în corabia mântuirii, ca primă şi necesară condiţie. Dar să spui că morţii de altă religie sunt sfinţi şi trebuie cinstiţi ca atare de Biserica Ortodoxă, este o erezie! O erezie iudeo-masonică, de tip new-age-ist şi, ca atare, orice creştin dreptmăritor este dator să ia aminte, să se ferească şi să mărturisească adevărul – chiar cu preţul vieţii – că nu există sfinţi de altă credinţă decât cea ortodoxă.
Cine mărturiseşte altceva decât dogmele şi canoanele Bisericii cea Una, considerând că ereticii pot ajunge sfinţi în afara Acesteia, anatema să fie! „Cel ce nu este ortodox, este eretic” (can. 1, Sf. Vasile). „La eretici, unde nu este biserică, e cu neputinţă a primi iertarea păcatelor; nicidecum nu poate fi ungere (Sfântul Mir) la eretici; botezul este unul, şi unul este Duhul Sfânt şi una Biserica întemeiată de Hristos Domnul nostru ... întemeiată pe unitate; vrăjmaşii Domnului, şi cei ce se numesc antihrişti, nu sunt în stare a da harul Domnului; suntem datori a lepăda şi a înlătura şi a dispreţui şi a socoti ca spurcate pe toate ce le săvârşesc potrivnicii Lui, adică vrăjmaşii şi antihriştii” (can. 1 Cartagina, anul 256). „Cei ce se întorc din eresuri ... să nu se primească înainte de a anatematiza tot eresul, şi mai ales pe cel de care se ţineau” (can. 7 Laodiceea). „Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitirele ori la cele ce se zic locuri muceniceşti ale oricăror eretici, pentru rugăciune ori pentru vindecare; şi unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se excomunice până la un timp anumit” (canonul 9, Laodiceea).