Pastorală la Naşterea Domnului

„Căci precum prin neascultarea unui

drepţi cei mulţi” (Romani V, 19)

Iubiţii noştri fii duhovniceşti,

Şi în acest an al milei Domnului, în sfânta noastră aşteptare a acestor zile binecuvântate, îngenunchem, precum şi magii odinioară, în faţa ieslei sărăcăcioase şi privim cu ochii inimii icoana Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Cu urechi de suflet auzim intonându-se de către corul Îngerilor sfintele împliniri ale proorocirilor celor de demult, conform cărora, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (Galateni IV, 4-5).

În fiecare an taina cea din veac ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi (Coloseni I, 26), este aşteptată cu adâncă emoţie mărturisită de poetul creştin inspirat astfel: „Mai vii şi astăzi, mila iar Te poartă,/De sus, spre staulul din Bethleem?/Din lume n-ai cules destul blestem?/Iubirea Ta nici astăzi nu e moartă?//Spre duhuri vii, cu îngeri de lumină/Spre inimi vii, cu strălucit alai/Şi-n ieslea inimii nu e nici fir de pai,/E numai piatra goală, e numai tină,//Nu şi-ar găsi în noi, ca să-i îndrepte/Nici magii steaua lor, cu lung fuior,/Arhanghelii, venind din cerul lor/Ar îngheţa pe nevăzute trepte” (Aşteptare – Zorica Laţcu Teodosia).

Deşi niciodată nu suntem suficient de curaţi cu inima (Matei V, 8), cu fiecare Crăciun, noi suntem cei cărora a voit Dumnezeu să le arate care este bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Hristos cel dintre noi, nădejdea slavei. Pe El noi Îl vestim, sfătuind şi învăţând pe orice om întru toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe tot omul desăvârşit în Hristos Iisus (Coloseni I, 27-28).

Fiul lui Dumnezeu cel Înomenit, cu firea Lui dumnezeiască a uns firea omenească pe care a luat-o mai mult decât pe cea a părtaşilor Săi (Evrei I, 9) fiind Dumnezeu adevărat şi desăvârşit, S-a făcut şi om adevărat şi desăvârşit. Hristos a luat asupră-Şi slăbiciunea trupului omenesc şi a ruşinat semeţia potrivnicului prin nevoinţa smeririi celei cu dumnezeiască cuviinţă. Prin negrăita deşertare de Sine, Hristos îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu în faţa omului, iar prin desăvârşita smerenie îl îndreptăţeşte pe om înaintea lui Dumnezeu. Îndreptăţirea lui Dumnezeu în faţa omului izvorăşte din aceea că, în Persoana lui Hristos îi este dăruită omului iubirea lui Dumnezeu cea până în sfârşit (Ioan XIII, 1). Căci iubirea este plinirea Legii (Romani XIII, 13).

Cuvântătorul cu gura de aur, Ioan, de la a cărui naştere spre veşnicie se împlinesc anul acesta 1600 de ani († 407), învaţă că: iubirea-i mântuire negreşită. Aceasta L-a coborât la noi pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Prin iubire, Cel fără de trup se întrupează, Cel fără de început începe, Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului se face.

Iubiţi credincioşi,

Cu aleasă bucurie duhovnicească se cuvine să ne oprim împreună şi la acest Praznic slăvit, asupra bogatelor învăţături ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii despre taina coborârii lui Dumnezeu la noi şi a ridicării noastre la El.

Atunci când Sfinţii Părinţi vorbesc în scrierile lor despre cauzele Întrupării, amintesc îndeobşte că în aceasta este manifestată în chip vădit dragostea lui Dumnezeu faţă de om, căruia Dumnezeu îi pune la îndemână calea de urmat pentru nădejdea mântuirii. Sfântul Simeon Noul Teolog arată că prin Întrupare, unirea pe care o are Hristos prin fire cu Tatăl, făgăduieşte să o aibă prin har şi cu noi, dacă vrem şi dacă vom lucra poruncile Lui, precum El este în Tatăl şi Tatăl este întru El, aşa Fiul lui Dumnezeu este întru noi şi noi, dacă voim, vom fi întru Tatăl prin har.

Deci, Hristos S-a împărtăşit de ale noastre ca să ne facă pe noi părtaşi de ale Sale. Această idee o întâlnim în toată literatura patristică. El S-a făcut fiul al omului ca să-i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu, introducându-ne în Împărăţia Cerurilor, mai bine zis, dăruindu-ne să o avem pe aceasta înlăuntrul nostru, ca să nu avem numai nădejdea de a intra în ea, ci având-o încă de acum („Cele 225 capete teologice şi practice” –cap.88).

Actul Întrupării este acela care ne deschide un nou orizont înţelegerii vieţii putând astfel cunoaşte că toate lucrurile lumii vin de la Dumnezeu şi se întorc la Dumnezeu, pentru că toate sunt create în Hristos şi mântuite în Hristos. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că taina Întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor ghiciturilor şi tipurilor din Scriptură şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate („Capete gnostice”, Suta întâi, cap.66).

Nu numai natura omenească, ci şi întreaga Creaţie este vindecată şi restaurată în Hristos, reunindu-o în El cu Tatăl, desfiinţând astfel despărţirile şi punând capăt dezordinilor care domneau în sânul ei din pricina păcatului. Dumnezeu, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, se face om pentru a-l mântui pe omul care se pierdea. El a împlinit marele plan al lui Dumnezeu şi Tatălui, recapitulând toate lucrurile, cele din ceruri şi cele de pe pământ, în El Însuşi în Care ele şi fuseseră create…unificându-ne mai întâi pe noi înşine în El… făcându-ne cu totul conform Lui şi purtători ai Chipului Său sănătos şi cu totul intact, pe care nu-L atinge nici una din simptomele stricăciunii. Împreună cu noi şi pentru noi El îmbrăţişează întreaga Creaţie… El aduce la unitate lucrurile îndepărtate, desfiinţează războiul lăuntric al făpturilor şi leagă laolaltă, pentru o prietenie paşnică şi o înţelegere nestricată, toate lucrurile, cele din cer şi cele de pe pământ. („Ambigua” – P.G.91, 1308D-1313B) cum reiese de fapt şi din cântarea îngerilor la Naşterea Domnului.

Sfântul Irineu al Lyonului, comentând textul de la Isaia VII, 14: iată, fecioara va purta în pântece…, învaţă că: Isaia ne descoperă că Mesia trebuie să se nască din fecioară, iar că urmează a fi om cu adevărat se vede şi este proorocit prin aceea că va mânca şi prin faptul că I S-a zis „copil” şi pentru că I S-a dat un nume…El are un nume dublu. În limba ebraică Mesia înseamnă Hristos iar Iisus înseamnă Mântuitor, iar cele două nume semnifică lucrările ce sunt împlinite de El. Căci El a fost numit Hristos, deoarece Tatăl a uns şi a înfrumuseţat totul prin El şi în Întruparea Lui, ca om, deoarece a fost uns cu Duhul lui Dumnezeu şi al Tatălui Său… şi a fost numit Mântuitor pentru că a devenit pricina mântuirii celor care au fost izbăviţi prin El, la acea vreme, de orice boală şi de moarte. De asemenea, tot El este şi Cel ce dăruieşte mântuirea viitoare şi veşnică tuturor celor care, după aceea, au crezut în El. (Demonstraţia propovăduirii apostolice, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p.115).

Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa prin îndreptarea adusă de Unul a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă. Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi (Romani V, 18-19).

Natura umană, căzută în Adam, este restaurată în Hristos şi-şi redobândeşte toate privilegiile stării paradisiace. Precum în Adam natura omului s-a îmbolnăvit de stricăciune… tot aşa, în Hristos, ea şi-a redobândit sănătatea spune Sfântul Chiril al Alexandriei („Comentarii la Romani”, P.G. 74, col.789). Concret, prin Întruparea Sa, Hristos a surpat bariera care separa natura noastră de Dumnezeu şi a deschis-o iarăşi energiilor îndumnezeitoare ale harului necreat, cum afirmă de altfel şi colinda: Raiul cel închis / Azi iar s-a deschis/Şi strămoşii iară / Prin Sfânta Fecioară/Toţi s-au înnoit.

Drept măritori creştini,

În anul care îşi deapănă acum ultimele zile, aşa cum ştim cu toţii, s-a mutat în veşnicie Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist. Păstrându-i o vrednică pomenire se cuvine să nu uităm nici părinteştile sale îndemnuri duhovniceşti: la această sărbătoare, numită din vechime „a luminilor”, când prăznuim venirea în lume a „luminii cunoştinţei” este dator fiecare dintre noi creştinii să se întrebe câtă împărtăşire are cu această lumină. Fiindcă ne spune Domnul că acela care umblă în întuneric, adică în păcat, „se împiedică, pentru că lumina nu este în el” (Ioan XI, 10). Este adevărat, în zilele acestea vedem peste tot sclipind feeric mulţime de lumini şi preocuparea pentru alegerea şi oferirea de daruri a început de mult. S-a dorit ca toate cele din jurul nostru să fie acum cât mai strălucitor împodobite. Dar toate acestea devin desfătări lumeşti dacă nu reuşesc să ne îndrepte mintea şi sufletul către nevoia noastră de luminare lăuntrică, de curăţire de patimi şi împodobire cu virtuţi şi binefaceri pe care, să le aducem ca smerite daruri Celui pe care Tatăl L-a dăruit lumii spre a o mântui. Cel ce se desfată într-un chip exterior şi superficial a pierdut înţelesul şi folosul cel dăinuitor al prăznuirii celei mai mari taine: înomenirea lui Dumnezeu pentru noi, şi a pierdut harul sărbătorii care îi putea aduce pacea dinlăuntru şi dinafară, cu Dumnezeu şi cu semenii şi bucuria nefăţarnicei iubiri de fraţi (I Petru I, 22). (Pastorală la Naşterea Domnului 2006, p.5-6).

Atmosfera duhovnicească a Naşterii Domnului trebuie sporită şi de dumnezeiasca Arătare (Botezul Domnului) când auzim: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi (Matei III, 17). Comentând aceste cuvinte, iată ce ne învaţă Sfântul Ignatie Briancianinov (1807-1867): Aşa a glăsuit către oameni Dumnezeu Tatăl, Cel mai înainte de veci, despre Dumnezeu Fiul, Cel mai înainte de veci, atunci când Fiul, după voia Tatălui şi prin lucrarea Duhului S-a înomenit din Fecioara şi a săvârşit mântuirea omenirii pierdute. Fraţilor, să dovedim ascultare faţă de Fiul lui Dumnezeu aşa cum o doreşte de la noi Dumnezeu, ca să odihnească asupra noastră harul dumnezeiesc!

Să fim mereu cu Hristos, să ascultăm neîncetat prea dulcele Lui glas, să ne hrănim cu învăţătura Lui cea de viaţă făcătoare este foarte lesne: Domnul Iisus Hristos petrece cu noi până acum, El petrece cu noi în Sfânta Sa Evanghelie, petrece cu noi prin mijlocirea Sfintelor Taine ale Bisericii, petrece pretutindeni prin fiinţarea, prin atotputernicia Sa, petrece în chip atotîmbelşugat precum se cade să petreacă Dumnezeu cel Nemărginit şi Atotdesăvârşit. Domnul vădeşte petrecerea Sa împreună cu noi prin slobozirea sufletelor din robia păcatului, prin împărţirea darurilor Sfântului Duh, prin semne şi minuni multe („Predici la Octoih, Editura Sofia, Bucureşti, 2005, p.7-8).

Această petrecere a noastră cu Dumnezeu ne aduce sărbătoarea dragostei, a dragostei faţă de Dumnezeu şi a dragostei faţă de aproapele nostru, sărbătoarea de acum, în care cea mai mare bucurie s-ar cuveni să o simţim atunci când aceasta luminează chipul semenilor noştri a căror viaţă este lipsită de bucuria de fiecare zi. Să înmulţim cât mai mult această bucurie, este datoria fiecăruia dintre noi în aceste zile luminate ale Slăvitului Praznic al Naşterii Domnului. De o mare şi dumnezeiască actualitate sunt cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog care scrie: Hristos a primit să ia asupra Sa faţa fiecărui om lipsit şi să Se unească pe Sine cu fiecare, ca nici unul dintre cei care cred în El să nu se înalţe împotriva fratelui ci, fiecare văzându-l pe fratele şi pe aproapele său ca pe Dumnezeul său, să se socotească pe sine atât de prea mic faţă de frate ca faţă de Făcătorul său şi să-l cinstească întocmai ca pe Acela şi să-şi deşerte toate spre slujirea lui.

Cuprinşi de aceeaşi dragoste şi stăruitori asupra acestor pilde, fără de care nu avem cum să nădăjduim să stăm la masa păcii şi a bucuriei Praznicului ce umple cu nemăsurarea sa lumea, cu părintească dragoste vă îndemnăm să stăruiţi în a aşeza această bucurie ca început şi temei al Sfintelor Sărbători pe care le întâmpinăm cu bucurie duhovnicească şi în acest an. Preocuparea de a ne îmbrăca în sărbătoare, să nu rămână numai haină de iarnă ci să înflorească cunună anilor, în întâmpinarea Noului An 2008 şi a Botezului Domnului, cu deplină sănătate şi sporită înţelepciune pe care vi le dorim în toate zilele, dar începând a le gusta de astăzi.

Vă urăm tuturor: Sărbători fericite şi La mulţi ani! Al vostru, către Domnul rugător şi de tot binele voitor,

’

† GALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului