.Dacă Biserica a avut posibilitatea de a oficia în mod nestingherit serviciile religioase şi libertatea uneori satisfăcătoare, alteori limitată, de a publica cărţi de cult şi de învăţătură de credinţă, manuale şi reviste teologice, acesta este meritul lăudabil al ierarhilor noştri care nu s-au compromis, cum încearcă tendenţios să spună răufăcătorii care ponegresc Biserica, ci au comunicat cu demnitarii politici cu atâta diplomaţie, tact şi înţelepciune, încât au captat bunăvoinţa acestora în rezolvarea multora din problemele cheie ale Bisericii: salarizarea personalului clerical prin acordarea subvenţiilor băneşti de către stat, dobândirea de terenuri agricole, obţinerea aprobărilor de rigoare pentru construcţia, consolidarea, repararea şi pictarea bisericilor, asigurarea condiţiilor optime pentru promovarea şi dezvoltarea culturii şi învăţământului teologic, (care, începând din anul 1948, a trecut sub patronajul direct al Bisericii, unde ierarhii şi profesorii de teologie s-au implicat cu viu interes), alocarea din bugetul statului a unor importante fonduri băneşti pentru repararea bisericilor mănăstireşti, devenite monumente istorice cu valoare de patrimoniu naţional (în special cele din nordul Moldovei) şi întocmirea unei legislaţii bisericeşti cu principii şi norme favorabile Bisericii, dar fără să intre în contradicţie cu legile statului. În fond, statutul şi regulamentele B.O.R. erau elaborate în conformitate cu tradiţiile şi canoanele Bisericii Ortodoxe universale, însă adaptate noilor condiţii în care trebuia să funcţioneze Biserica.
Prin grija, strădania şi sprijinul ierarhilor Bisericii noastre şi a întâi stătătorilor ei, noi, românii, am avut cel mai mare număr de titluri de publicaţii teologice dintre toate popoarele ortodoxe apăsate de dictatura comunistă. În cele 8 reviste teologice (trei centrale ale Patriarhiei şi cinci mitropolitane), publicate anual în două semestre în perioada celor 45 de ani de propagandă ateistă, au fost tratate toate aspectele doctrinare şi misionare ale teologiei noastre, însumând circa 1800 de volume în aproximativ 270.000 pagini [1], ca să nu mai vorbim de Îndrumătoarele bisericeşti cu caracter pastoral, dogmatic misionar şi patriotic care apăreau anual la fiecare eparhie, de ziarul religios “Telegraful român” editat lunar la Sibiu şi, în primul rând, de monumentalele opere teologice, de strictă necesitate, atât pentru pregătirea viitorilor slujitori ai sfintelor noastre altare cât şi pentru instruirea şi educaţia religios - morală a credincioşilor şi, în special, a tineretului, pe care Ceauşescu îl numea “schimbul de mâine”. Din belşugul acestor publicaţii, aş menţiona câteva titluri: Cartea de învăţătură de credinţă a Bisericii Ortodoxe din 1952, Teologia Morală Ortodoxă în 3 volume mari, Manual de Teologie Dogmatică pentru Institutele Teologice, Teologia Dogmatică Ortodoxă a Pr. Prof. Acad, Dr. Dumitru Stăniloae (în 3 volume), Filocalia (care cuprinde învăţătura moralei creştine, referitoare la frumuseţea şi îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti) în 12 volume traduse din limba greacă tot de emeritul preot profesor Dumitru Stăniloae, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (în 3 volume uriaşe) a Pr. Prof. Acad. Dr. Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Universale (în 2 volume mari) de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu şi Pr. Prof. Dr. Milan Sesan, cele 2 volume de Liturgică (Generală şi Specială) a Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Catehetica de Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Omiletica de Pr. Prof. Dr. Nicolae Petrescu şiPatrologia eminentului clasicist şi istoriograf bisericesc, Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman şi trilogia spiritualităţii şi evlaviei ortodoxe româneşti a Arhimandritului Ioanichie Bălan care însumează următoarele opere: Patericul românesc, Convorbiri duhovniceşti (în 2 volume), Vetre de sihăstrie românească şi lucrarea Mărturii româneşti la locurile sfinte. La aceste opere, care au îmbogăţit cultura teologică şi spiritualitatea neamului nostru, mai putem adăuga colecţia “Izvoarele Ortodoxiei” alcătuită din cele 8 volume de opere patristice traduse în româneşte de preoţii profesori Olimp Căciulă şi Dumitru Fecioru şi colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” iniţiată de cărturarul şi ecumenistul Patriarh Justin Moisescu în anul 1978. Din această colecţie s-au tipărit şi publicat abia 18 volume în 11 ani de dictatură, “din pricina dârzei împotriviri a departamentului cultelor, acest cal troian introdus în Cetatea lui Dumnezeu, în a cărui pântece se aflau cei mai perfizi şi mai nedrepţi lucrători care unelteau împotriva slujitorilor buni şi morali, apărând iscusit pe cei răi şi nedemni, ca să compromită Biserica” [2].
Biserica Strămoşească nu şi-a modificat tradiţia, sistemul de conducere şi învăţătura dogmatică şi morală şi nici propria ei structură canonică şi cultică, aşa cum au procedat oamenii de cultură şi ştiinţă profană, care au deformat cultura, istoria şi ideologia neamului, etica şi morala, aliniindu-le materialismului dialectic şi istoric spre a fi pe placul conducerii lor superioare, defăimătoare a credinţei şi datinilor străbune.
Dacă unii ierarhi au elogiat conducerea statului ateu în cuvântările lor pastorale, au făcut acest lucru din abilitate pentru a salva destinul Bisericii. Dacă ierarhii ar fi adoptat o poziţie radicală şi total refractară faţă de dictatură, poate s-ar fi prăbuşit în largul mării corabia Bisericii lui Hristos şi a neamului românesc, dar, pentru că ea a avut cârmaci buni, a plutit la liman chiar pe vreme de furtună năpraznică, fără a se scufunda în abisul disperării şi al necredinţei.
Dacă s-a înfăptuit acest deziderat şi Biserica, nu numai că a rezistat în faţa prigoanei, ci, dimpotrivă, şi-a consolidat poziţia şi integritatea, aceasta s-a datorat şi faptului că Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă faţă de neamul românesc, a chemat la cea mai înaltă treaptă de răspundere pe venerabilul, providenţialul şi luminatul Patriarh Justinian Marina, care, în cei aproape 30 de ani de slujire în fruntea Bisericii, a salvat-o şi a întărit-o în faţa primejdiei, elaborând cele mai viabile şi constructive soluţii, pentru ca această nobilă instituţie să prospere sub toate aspectele: a refăcut unitatea Ortodoxiei româneşti prin integrarea în 1948 a greco-catolicilor în sânul Bisericii mame, a uniformizat cultul Bisericii, a formulat noua ei legislaţie ancorată în contextul vremii noastre, a lărgit aria activităţii ecumenice, a înzestrat tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R. cu cea mai performantă aparatură tehnică, a restaurat şi împodobit mănăstirile, a organizat exemplar învăţământul teologic de toate gradele, pentru ca materiile, programele de învăţământ şi sistemul de predare să fie cât mai bine adaptate cerinţelor Bisericii, a înfiinţat cursurile de îndrumare pastorală a preoţilor, pentru a avea un cler devotat şi disciplinat şi a ocrotit pe preoţii închişi, încadrându-i în parohii, după eliberarea lor din închisoare, a intervenit personal la organele securităţii pentru a-i salva de la condamnare pe preoţii demni despre care avea dovezi clare că nu avuseseră nici o manifestare ostilă regimului comunist [3], a îmbunătăţit salarizarea clerului, dobândind de la stat dreptul de subvenţionare şi privilegiul de a calcula salarizarea slujitorilor bisericeşti prin analogie cu salarizarea cadrelor didactice din învăţământul elementar şi mediu, a înfiinţat Casa de pensii şi ajutorare a clerului şi a organizat Case sanatoriale la Cozia, Olăneşti, Călimăneşti şi Techirghiol pentru îngrijirea sănătăţii preoţilor şi salariaţilor bisericeşti, şi Case de odihnă la Buşteni şi Cheia [4] cu acelaşi scop filantropic şi samaritean.
RSS 2.0