Babilonul postmodern al globalizării (6)

În contextul noilor ideologii, ameţitoare, derutante şi manipulatoare de conştiinţe, creştinismul – învăţătura supremă a umanităţii, care a valorizat întreaga existenţă istorică a acesteia, este astăzi ameninţat de secte, de incultură, de consumism, de ecumenism şi sincretism, într-un cuvânt de noua tendinţă a evoluţiei societăţii omeneşti: globalizarea

Religia este supusă unui proces de re-valorizare, dar pe criterii de evaluare exterioare, ca un aspect al banalului cotidian. Se caută identificarea unei noi religiozităţi, a cărei conştiinţă ,,universalistă’’ îmbracă formele comode dar nocive ale unor ideologii precum vrăjitoria tradiţională, psihanaliza vulgară, radiestezia, fenomenologia paranormală, new-age-ul, biserica scientologică, martorii lui Iehova, islamismul, sectarismul protestant, dar mai ales orientalismele de genul hinduismului şi zen-budismului. Acestea au fost declarate căile echivalente ale religiei, menite să re-lege omul cu un dumnezeu făurit pe gustul său, iar rezultatul este o îmbolnăvire a conştiinţelor, de la dedublare şi până la demonizare, cu importante implicaţii la nivelul libertăţii şi responsabilităţii umane. Rupându-se de Dumnezeu, omul se raportează la el însuşi, iar globalizarea vine să ofere punctul de sprijin, prin transformarea identităţii într-o apartenenţă identitară la o categorie sau grup, la o conştiinţă colectivă, în spatele căreia omul se ascunde debusolat, total dezamăgit. Dar iată ce spune prof. Tiberiu Brăilean, un cercetător al fenomenologiei globalizării, în lucrarea sa Globalizarea. Numele nimicului: „Acţiunea umană devine orizontalitate pură, fiinţa e tot mai confiscată de posesiune şi mai supusă cultului banului şi puterii, plăcerea a devenit un scop în sine, ducând la tehnicizarea erosului, la cultivarea unei sexualităţi de tip sportiv, neiradiante. Toate acestea, alături de tehnicizarea, de mecanizarea vieţii umane, oferă – desigur - confort, utilitate, dar şi suficienţă, mediocritate, pierderea reperului vertical, blocarea aspiraţiei spre ceva mai înalt, o eternitate de neon. Bisericii i-a succedat Statul-naţiune şi mai apoi statul global, piaţa unică; teologiei revelate i-a succedat teologia politică, iar acum cea economică; credinciosului i-a succedat cetăţeanul, urmat de omul recent, globalizat. Universalitatea recentă e asigurată de valorile şi de limbajul noii economii. Piaţa şi capitalul subordonează totul. Pe calea de la fiinţă la bunăstare, totul devine marfă. Consumatorism ieftin şi gratuit. Spectacol mediatic, dependenţă şi manipulare. Acestea dau doar aparenţa unificării, realitatea aparţinând - de fapt - autolimitării, însingurării, fragmentării multicolore’’. Cultura pe care încearcă să o edifice adepţii şi creatorii globalizării se sprijină tocmai pe aceste valori ale vieţii practice, fiind departe de ceea ce susţin ei a fi, adică o sinteză a culturilor naţionale, în realitate ignorate cu totul şi supuse pieirii.

Inevitabilul drum pe care sunt nevoite să-l parcurgă naţiunile lumii în desăvârşirea procesului de globalizare, devine însă un calvar pentru poparele mici, dar cu frumoase identităţi şi tradiţii culturale şi care, puse în faţa unei aşa-zise superculturi globale, încep să piardă treptat preţioasele valori ale istoriei şi culturii proprii şi aleargă după mode şi modele străine de fiinţa lor. Masele de oameni, sunt tot mai atrase de o viaţă plină de plăceri fără stavilă, ce li se oferă în numele unei libertăţi absolute şi nu mai sunt receptive la demolarea scării de valori, care menţine omul în calitatea sa de creatură a lui Dumnezeu. Au apărut, de altfel, doctrinele care consfinţesc sau fundamentează noua viziune despre lume şi om, ca New-Age-ul american, de pildă. Abolind trecutul, această ,, eră nouă’’exaltă prezentul ca singură dimensiune a timpului, izgonind pe Dumnezeu din Creaţie şi luând demnitatea de făptură a Logosului Divin. De fapt, potrivit astrologilor, civilizaţia ar fi urmat să intre începând cu anul 2000, într-o nouă epocă astrologică, numită ,, a Vărsătorului’’- epoca unei religii mondiale, caracterizată printr-o abundenţă materială şi spirituală fără precedent. Noua religie a epocii Vărsătorului ar urma să depăşească diviziunile, dezbinările şi sărăcia care au caracterizat „epoca Peştilor”, dominată de „paradigma” creştină. Aceeaşi „nouă eră”, promite o nouă „spiritualitate mistică” şi esoterică, specială, care tinde spre ,,fuziunea deliberată a conştiinţei lărgite cu Sinele absolut, prezent în toate fiinţele şi lucrurile din univers”. Aceasta urmează să fie epoca în care toate religiile lumii s-ar contopi într-o singură religie mondială şi în care fiecare om s-ar putea recunoaşte, prin anumite tehnici care urmăresc expansiunea conştiinţei (recitarea mantrei, meditaţia transcedentală), ca „o particulă a conştiinţei cosmice”. Apelul, din ce în ce mai agasant al globalizanţilor, se adresează părţii poftitoare şi profitoare din om, care atrage în jos, spre mlaştina materiei, în care omului lumesc îi place să se scalde, în vreme ce omul lăuntric suferă. Şi pentru că, aşa cum scria Eugen Ionescu, în momentele sale de perfectă obiectivitate şi luciditate, „Iraţionalitatea este cu mult mai puternică decât raţionalitatea: ne-o dovedesc anume comportamentul, erorile noastre. Nu ştim ce facem, credem a şti sau a putea face acte care ne-ar duce către un ţel – întoarcem spatele ţelului, facem ceea ce n-am fi voit să facem, ajungem la contrariul a ceea ce erau scopurile dorinţelor noastre, ale sărmanei noastre voinţe. Nu suntem stăpânii evenimentelor, care se întorc împotriva noastră. Atât de des am spus-o, atât de des am scris-o – însă noi nu ne ascultăm, n-o putem face, căci iraţionalitatea e aceea care ne domină: facem războaie spre a ne salva imperiile, le pierdem; însăşi Ioana D’Arc, şi în ciuda Vocilor ei, a vrut să creeze o mare Franţă catolică – rezultatul a fost o Franţă atee; justiţiarii vor să alcătuiască lumi ale dreptăţii, fraternităţii, libertăţii şi fondează nedreptatea, privilegii mai mari decât privilegiile pe care au vrut să le abolească; în locul justiţiei, răzbunare şi pedeapsă; în locul libertăţii, constrângerea şi tiraniile… Pentru mulţi dintre noi e clar că nu se mai poate da înapoi, faptele sunt mai puternice decît noi, lunecăm către abis, către cea mai mare catastrofă universală, o ştim – însă pentru că e o banalitate, cel care o spune are aspectul unui neisprăvit, al unui tip elementar’’. (Căutarea intermitentă, Eugen Ionesco).