.
Ceea ce ne-aţi spus mai înainte este pentru creştinul evoluat duhovniceşte, dar în general creştinul de rând trebuie condus, pas cu pas, de către duhovnic.
E adevărat, creştinii care nu au o conştiinţă curăţite trebuie ajutaţi foarte mult de duhovnic. Ei trebuie pregătiţi continuu până ajunge la starea de pocăinţă şi conştiinţa începe să se cureţe. Trebuie să înţelegem că Hristos nu se comunică lumii secvenţial, Hristos nu este sezonier, în aprilie, când e Postul Paştelui, în iunie, când e Postul Sfinţilor Apostoli, în august, când e Postul Adormirii Maicii Domnului, în decembrie, când e Postul Naşterii Domnului Iisus Hristos, ci integral şi continuu. De ce zice preotul: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”? Frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, dragostea lui Dumnezeu e sfârşitul înţelepciunii, deci, expresia de mai înainte poate fi tâlcuită aşa: „Începători, mijlocii şi desăvârşiţi, apropiaţi-vă!” cine să nu se apropie de Sfânta Împărtăşanie? Cei pe care îi opreşte duhovnicul pentru că au canoane de făcut, pentru că au păcate strigătoare la cer şi păcate de moarte, pentru că au nevoie de penitenţă şi conştientizare. Curăţenia n-o fac ei, ci o face tot Hristos. Sângele lui Hristos spală păcatele mele, nu eu prin nevoinţa mea. Nevoinţa fiecăruia nu e decât o atitudine prin care încearcă să dobândească smerenia.
Şi accept ca Domnul să mi le spele, primesc…
… - Da, deschid mâna ca să mi se pună. Asceza e deschiderea mâinii pentru a primi de la Hristos darurile. Aerul există, eu nu trebuie decât să deschid gura, să-l inspir. Plămânul e făcut de Hristos, gura a făcut-o Hristos, aerul l-a dat Dumnezeu, eu doar trebuie să respir. Eu fac doar efortul e voinţă ca să deschid gura. La fel se întâmplă şi cu nevoinţa zi de zi. În zilele de acum ispitele sunt iuţi, tăioase, subtile, de aceea creştinul trebuie să fie atent la două lucruri. „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara”. Când se vorbeşte de lucru, se referă la acţiunea propriu zisă, iar lucrarea priveşte atitudinea minţii. Există un lucru fizic şi o lucrare interioară care îl apropie de Dumnezeu. Atitudinea pe care ar trebui să o aibă creştinii este definită de aceste cuvinte: „Coboară minte în inimă şi încuie-te în împărăţia cerurilor. Adună-te într-o picătură de tortură pentru diavol şi te mântuieşte cu biruinţa, când îţi va veni ceasul. Nu te risipi înainte de vreme în castele fiarei care laudă pe Domnul întru slava deşartă”. Să fim foarte atenţi că din slava deşartă aducem laude lui Dumnezeu, din slava deşartă facem misiune pentru Biserica lui Hristos, din slava deşartă ne dăm antiecumenişti, din slava deşartă ne prezentăm ca apărători ai credinţei, dar noi avem în sufletul nostru păcate şi păcate. Există un cuvânt care spune: „După ce îi adunăm pe oameni sub acoperişul nostru, prin cuvintele pe care le spunem, îi omorâm prin năravul nostru cel nevindecat”. Aşadar, înainte de toate trebuie să ne trăim noi credinţa, să practicăm noi învăţătura Bisericii. Dacă devenim oameni curaţi şi smeriţi nu mai e nevoie de multe cuvinte, pentru că se simte, se vede, puterea lui Dumnezeu va lucra prin noi. Oamenii care au convertit tâlhari, şi desfrânaţi, şi tot felul de păcătoşi, şi chiar eretici au fost aceia care nu au spus multe cuvinte. Au trăit şi au simţit duhul care venea din ei.
Şi cum vedeţi lucrurile, creştinii anului 2007, oamenii obişnuiţi de acum, mai au potenţa, sunt ei capabili să facă ceea ce aţi rostit Sfinţia Voastră adineauri? Să păstreze demnitatea întru Hristos a neamului românesc?
Ar fi ei capabili dar au nevoie de păstori care să-i conducă, de păstori curajoşi, de păstori fermi, de păstori care să le fie modele. Spunea Sfântul Părinte Iustin Popovici: „Ortodoxia are nevoie de păstori care să fie asceţi, purtători de Duh Sfânt”. Trebuie practică şi apoi cuvânt. Dacă vorbim numai din cărţi, nu am făcut nimic. Şi asta este o mare slăbiciune a noastră. Cuvântul nostru este mai mare decât fapta noastră. Creştinii se străduiesc, dar nu sunt învăţaţi să aibă o lucrare a minţii, nu sunt învăţaţi să fie treji. Se împrăştie prin acatiste peste acatiste, cărţi peste cărţi, pelerinaje peste pelerinaje. Unii când se întorc dintr-un pelerinaj au mintea mai împrăştiată ca înainte. Alţii citesc cărţi din multe direcţii şi se smintesc, pentru că se întâlnesc cu o hrană tare. Alţii fac o rugăciune seara şi sunt mai obosiţi, pentru că n-au ritm, n-au atitudine, n-au o măsură, nu ştiu să se adune cu mintea. Ei trebuie să practice atitudinea ce reiese din următoarele cuvinte: „Cu pace să ieşim întru numele Domnului”. Noi, prin icoană, în biserică, ne ducem cu mintea la Dumnezeu. Prin muzica psaltică pe care o ascultăm, ne ducem cu mintea la Dumnezeu şi intră în noi nişte ritmuri. Ce te faci cu ritmul care se cântă la anumite strane, de te enervezi ascultând slujba? Cântul ar trebui sa fie clar, lin, liniştitor, cu Duhul lui Dumnezeu în el. Atitudinea pe care o ai în biserică: să stai în faţa lui Dumnezeu drept, smerit, demn, acolo nu mai este bogat, nu mai este sărac, nu mai este tânăr, nu mai este bătrân, nu mai este deştept sau mai puţin deştept. O astfel de atitudine trebuie să o avem în faţa lui Dumnezeu pe tot parcursul vieţii noastre. Când spunem „Cu pace să ieşim întru numele Domnului”, noi nu mai avem trezvie, nu mai avem acea prezenţă a lui Dumnezeu. Culoarea florii din natură devine icoană, iar mirosul ei devine tămâie. Când ieşim din biserică să avem aceeaşi atitudine faţă de oameni, de egalitate sufletească, pentru că suntem copii ai lui Hristos şi fraţi între noi. Dar nu facem aşa, ne schimbăm, credem că suntem cineva mai presus de ceilalţi, statut social, avere, studii, funcţii şi aşa lichidăm frăţietatea cu ceilalţi.
Practic, nu împlinim prima poruncă, să ne iubim aproapele ca pe noi înşine…
Da. Creştinul din ziua de astăzi trebuie să devină cât mai simplu, să-şi liniştească mintea. Marea problemă a creştinului acum este împrăştierea minţii.
Formulaţi o problemă care frige, într-adevăr, creştinul să fie şi să trăiască simplu. Şi Părintele Iustin Pârvu a zis aşa: să trăiască simplu! Acesta ar fi esenţialul pentru noi. Dar ce face el, creştinul din lume, în contextul comodităţilor create prin tehnologiile moderne, care sunt şi foarte stresante. Părintele Paisie Aghioritul spunea că pe măsură ce acumulăm comodităţi din acestea, adunăm mai multă nelinişte. Iar Părintele Iustin zicea că astea sunt bălăriile în care ne încurcăm zilnic. Cum să procedeze creştinul ca să trăiască simplu, adică să fie mai aproape de Hristos, de mântuire?
Un bătrân i-a spus ucenicului: „Mănâncă, bea, dormi, stai în chilia ta, roagă-te şi rugăciunea te va învăţa pe tine toate”. Omul care va începe să ia contact cu Dumnezeu prin rugăciune, în special să repete cât poate de des, continuu, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, des, des, des, încontinuu, dacă se va strădui să fie fiu al bisericii, adică să ia gustul Sfintei Liturghii, să se împărtăşească, să trăiască Sfânta Liturghie, dacă se va strădui să practice un pic de rugăciune seara, un pic de rugăciune dimineaţa, dacă va citi o pagină de învăţătură dintr-o carte pe zi, un capitol din Sfânta Evanghelie şi doi-trei psalmi, omul acela va începe să guste din har. Astfel, duhul din tine ajunge să respingă duhul din obiecte, din acţiuni, din vorbărie, din tot ceea ce este balast. Atunci te dumireşti singur, zici, nu-mi iau acel lucru, pentru că îmi fuge liniştea, nu merg în local sau în discotecă, pentru că îmi fuge liniştea sufletească. Omul trebuie să-şi apere singur comoara lui interioară. Duhul din el îi va spune tot ceea ce nu se împacă cu Duhul Sfânt. În acest mod se va simplifica, nu el, ci duhul îi va spune ce e bine şi ce e rău. În momentul în care ne vom educa bine copiii şi-i vom împărtăşi de mici, până la vârsta de 7 ani copilul trebuie să se împărtăşească în fiecare duminică, pentru că el nu posteşte, nu se spovedeşte, aceştia sunt cei 7 ani de acasă, împărtăşirea necondiţionată, ei bine, în această situaţie,Duhul din el, Hristos din el îl va construi într-un anumit fel, va face din el omul lui Dumnezeu. Unuia ca acesta nu trebuie să-i mai explici că nu bine să se ducă în discotecă, poţi să-l trimiţi şi nu-i place. Nu trebuie să-i spui să nu fumeze, îi dai ţigara şi n-o ia, pentru că duhul din el alungă duhul ţigării, alungă duhul din discotecă, alungă răul. Dar trebuie să fim foarte atenţi, să nu devenim nişte creştini făţarnici, formalişti, rigizi. Ni s-a spus: „Pace vouă şi bucuraţi-vă!” De ce nu se vede pe chipul românilor liniştea, bucuria? Pentru că nu lucrează corect.
Nu prea avem bucurie. Suntem un popor mâhnit…
Pentru că nu lucrăm corect. Suntem mâhniţi în mare parte pentru faptul că ţara e călcată în picioare, învăţământul e la pământ, armata e la pământ, stau câte doi-trei într-un pat în spitale, n-au medicamente, n-au locuri de muncă, pleacă, săracii, în străinătate, familia de-abia se ţine, televizorul le termină minţile. Omenii sunt foarte chinuiţi. Nu trebuie să-i acuzăm pe creştinii din oraşe că nu sunt cum trebuie, ci să venim, ca păstori, cu multă dragoste şi cu multă îngăduinţă. Să-i ajutăm şi să-i smulgem din situaţia în care se află, nu să-i criticăm.
RSS 2.0