Povestea minunatelor convertiri

Domnul Valeriu, rămas văduv definitiv, s-a ocupat cu deosebită atenţie de micuţa Larisa, singura lui mângâiere, pe care, în adolescenţă, o dirijează spre muzică. Dar cu timpul, de-acum şi ucrainenii intraţi în democraţie, după destrămarea URSS, tatăl s-a gândit că, pentru un viitor material mai substanţial al fetiţei, ar fi mai bine s-o dea la Facultatea de Medicină din Cernăuţi. Larisa, ascultătoare, urmează sfatul şi termină cu brio, prin anii 2000, facultatea. Mare bucurie pentru tata Valeriu şi pentru prietenii de familie, în ziua când tânăra doctoriţă şi-a ridicat diploma. Felicitările au curs din toate părţile. Numai Larisa privea spre un alt viitor… În noaptea ce-a urmat „felicitărilor”, ea şi-a făcut un sumar bagaj, cu cele strict necesare pentru o lungă călătorie. Şi-a pus pe masa din mijlocul camerei Diploma de medic, a făcut o sfântă cruce şi a plecat fără urmă, nelăsând nimic scris, nici un bileţel, nici un mesaj...

Ce-a urmat pentru bietul tată, e greu de închipuit. Când se vedea el mai fericit, după anii grei de osteneală şi de cheltuială pentru realizarea unicului copil, a trebuit să bea din plin paharul unei crunte frustrări. O adevărată „odisee”, care a durat peste cinci ani. Însă, cu voinţa lui de fier, tatăl Valeriu a început investigaţiile şi căutările. A apelat la poliţie şi la procuratură pentru a-şi găsi fata. S-a dus pe la rude, pe la prieteni, pe la toate cunoştinţele din Cernăuţi, căutându-şi „fiica pierdută”. A bătut sudul ţării, apoi, nordul. Dar în zadar, pe nici o pistă explorată n-a aflat urma Larisei. În cele din urmă, a început să creadă că fata s-ar putea să se fi refugiat în vreo mănăstire. Ba şi-a amintit că, în ultimii ani de studenţie, Larisa o vizita tot mai des pe naşa de botez, preoteasa, o femeie foarte credincioasă. Şi, aşa, a început să o caute doar pe la mănăstirile de maici, a intrat în contactat cu o lume necunoscută lui, duhovnicească. Oricum, dacă tânăra doctoriţă va fi intrat în călugărie, aceasta nu putea fi un lucru rău, ci din contra. Astfel, tatăl, treptat a început să se resemneze, a început să se liniştească, să se obişnuiască cu gândul acesta. Furia lui s-a tranformat deja într-un dor nespus după ea. Continuându-şi căutarea, cercul teritoriului ucrainean investigat a devenit tot mai restrâns, până ce s-a apropiat de renumitul Cernobâl. A mai mers spre nord vreo sută de km şi a dat de Mănăstirea Sfântul Gherman. Dar cum să intre-n această mănăstire ca să se convingă de existenţa Larisei lui? Căci nu putea s-o mai recunoască uşor, doar dintr-o privire...

A recurs la următoarea stratagemă: şi-a căutat gazdă într-un sat apropiat, pentru vreo câteva săptămâni. Astfel a început să dea „târcoale” locaşului, chibzuindu-şi fiecare pas. Folosindu-se de săteni, care l-au informat, a obţinut un pliant cu istoricul şi prezentul mănăstirii Sf. Gherman, de unde a putut să recunoască, într-o fotografie, desigur nefiind în prim plan, ci doar printre celelalte, ultima imagine a scumpei lui Larisa. Din acelaşi pliant, din lista vieţuitorelor, a mai recunoscut ceva, numele de familie, Costin care era însoţit, indubitabil, de noul nume, maica Liuba. Dar mai trebuia ceva: să stabilească momentul oportun al pătrunderii în mănăstire, pentru a nu intra singur, suspectabil, ci doar printre alţii, mai mulţi la număr. Aşa că, în una din duminicile următoare, strecurându-se printre credincioşii din sat, care obişnuiau să participe la Sfânta Liturghie, a intrat odată cu ei în biserica mânăstirii. Cu inima bătându-i din ce în ce mai tare, a început să asculte cu multă atenţie răspunsurile la strană, date de un adevărat cor îngeresc. Dar nu conta pe ochi în recunoaşterea printre măicuţe a fiicei lui, cât pe urechile lui de dirijor, ciulite ca niciodată. În primele minute nu auzea deloc vocea iubitei lui, iar chipurile coristelor nu se puteau vedea uşor, datorită luminii discrete a lumânărilor din sfeşnice. Atunci, zvâcnindu-i la maximum inima, a mai făcut câţiva paşi în faţă. Deodată, instinctiv, măicuţa dirijoare şi-a întors faţa spre acel „străin” ce-o privea acolo cu intensitate, ca nimeni altul. Atunci, cele două priviri, ale tatălui şi fiicei, s-au întâlnit şi s-au şi recunoscut imediat. Tata Valeriu a început să lăcrimeze, în timp ce fiica, Larisa, măicuţa Liuba, s-a tulburat mult, făcând o sincopă în gesturile ei dirijorale. Toţi au sesizat acest scurt moment, mai ales coristele, dar numai cei doi l-au şi înţeles. Cum a trebuit să-şi continuie prestaţia de dirijor numai ea ştie. Poate se va fi gândit cumva la cel ce-i dăduse, în adolescenţă, primele noţiuni de muzică corală. Dar credem că mai mult se gândea cum să depăşescă „ispita” întrevederii iminente cu tatăl ei, după cinci ani, pe care-l părăsise prin fugă, tocmai în ziua bucuriei lui, când îşi văzuse fata „realizată” şi felicitată de toţi cei dragi. La rândul lui, tatăl, cu lacrimi în ochi, cu inima înduioşată, se gândea cum să-i transmită, după întâlnirea efectivă de la sfârşitul slujbei, cât mai cald noile simţămite Fiicei lui, acum nerisipitoare. La terminarea slujbei, fiecare dintre cei doi, pândindu-se cu coada ochiului, s-au retras într-un colţ mai discret al bisericii: ea plângând speriată, iar el, tot înlăcrimat, i-a zis: „Scumpa mea Larisa, măicuţă Liuba, nu te teme, tu vei putea rămâne aici ! Nu am venit pentru ca să te iau acasă, de păr, ci ca să-ţi redau pacea pe care am căpătat-o deja şi eu, abia după cinci ani. Căci atât mi-a trebuit ca să fac un adevărat pelerinaj, mai ales când te-am căutat prin mănăstiri, ca să-nţeleg pe deplin rostul tău aici. Căci lepădând grija cea lumească, dar şi veghind şi rugându-te pentru noi, cei din lume, cei de pe Valea Plângerii, din întunericul şi umbra morţii, tu ai o misiune mai aleasă decât ţi-a dat-o diploma ta de medic…