Maica Domnului

Maica Domnului, ca Însuşi Dumnezeul nostru Sfânt,

Totdeauna, pretutindeni, e în cer şi pe pământ,

E în oricare icoană care-i binecuvântată,

E deasupra tuturora, cu Duh Sfânt, cu Fiu şi Tată;

E-n icoana care curge mir, că-atâţia fug de dânsa,

Când rădeai de cele sfinte, Maica pentru tine plâns-a;

Lacom când ai fost, făţarnic, când purtai în suflet ură,

Şi-atunci plâns-a Preacurata, suferind peste măsură.

Pentru necredinţa noastră lăcrimau icoane sfinte,

Ele ne spuneau durerea Maicii, fără de cuvinte.

Şi tu, vierme, de ce , mândru, cerci să ponegreşti Părinţii?

Să te lupţi cu arma ruptă şi a inimii şi-a minţii?

Depărtatu-te-ai, eretic, de credinţa noastră dreaptă,

Nu te-ai întrebat, macurte, la sfârşit ce te aşteaptă?

În ce credeţi voi, robiţii, - cardaşlâc de proteine?

Nici în Cruce sau Icoane, nici în Maică sau Treime,

Nici în Sfinţi sau Liturghie, Rugăciuni sau Pocăinţă.

Sunteţi slugile Averii, n-aveţi timp de Nevoinţă;

Scopul existenţei voastre: pe pământ s-o duceţi bine,

Nu aveţi în suflet cântec şi nici miere de albine.

Bateţi drumuri de-ntuneric spre tartaricele porţi,

De când aţi primit stigmatul, nevăzut, al celor morţi.

Dar e timp de pocăinţă, Dumnezeu pe toţi îi iartă

Cari sminteala şi păcatul din culcuşuri le deşartă.

Cine fuge de la faţa Singurului Dumnezeu,

Tot la El ajunge, însă doar ca piesă de muzeu.