.Sufletul omenesc, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 27), trăieşte după învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu doar cu pâine, ci şi cu cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Mt 4, 4). Creat după chipul cuvântului Celui născut din Tatăl, mai înainte de toţi vecii, sufletul omului în general şi al creştinului în special are nevoie de un cuvânt adevărat, cald, sănătos, curat, luminat, neschimbat şi neamestecat, neîmpărţit şi nedespărţit, viu şi învietor, sfinţitor, tămăduitor şi mântuitor, iar acesta este numai Cuvântul Dumnezeului Cel veşnic Viu şi în Treime slăvit. Cuvântul Evangheliei şi al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, Dumnezeu-Cuvântul care pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
Acesta a trimis, după Învierea Sa din morţi, pe apostoli la propovăduire, zicând: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19-20), iar aceştia au propovăduit, începând cu Cincizecimea, pretutindeni cuvântul lui Dumnezeu, întărit cu semne şi minuni. Prin succesiune apostolică, urmaşii Sfinţilor Apostoli, episcopii, preoţii şi diaconii, ca singuri iconomi ai Sfintelor Taine, rânduiţi numai de Sus, au datoria de a propovădui Cuvântul Adevărului.
Dumnezeieştii Părinţi, luminaţi de Duhul Sfânt, au statornicit că şi anumiţi laici, cu binecuvântarea Bisericii dreptslăvitoare, după o cercetare temeinică a persoanelor respective, a activităţii şi însuşirii de către acestea a cugetului şi învăţăturii Bisericii, pot să-L propovăduiască pe Mântuitorul Iisus Hristos şi învăţătura Sa mântuitoare (a se vedea Despre credinţa ortodoxă, arhim. Ilie Cleopa şi Pidalionul de la Neamţ, fila 188 verso). În mod neabătut şi filocalic, numai criteriile duhovniceşti trebuie să primeze în desemnarea acestor persoane, ca ajutoare sincere, cinstite şi devotate în mod real Bisericii şi nicidecum luând ca temei titlurile, rangurile, relaţiile sau donaţiile (oricât de mari şi importante ar părea ele într-o oarecare împrejurare), căci Dumnezeu, prin îngerii Săi, pe multe dintre acestea le opreşte şi chiar le osândeşte în chip nevăzut, dar simţit şi vădit, fiindcă întotdeauna „Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor şi defaimă sfaturile căpeteniilor” (Psalm 32, 10). Ne aducem aminte, în acest context, de o întâmplare din Pateric, extrem de sugestivă şi de ziditoare de suflet: odinioară, la un oarecare păstor sufletesc, evlavios şi smerit cu inima, a venit un bogătaş cu o sumă foarte mare de bani; cunoscând în duh, cu darul lui Dumnezeu, că acela dăruieşte cu gânduri viclene, înţeleptul păstor nici a vrut să-l primească, iar de dar nici nu s-a atins, lăsând toată suma la cutia milei, pentru săraci, bolnavi, orfani şi bătrâni părăsiţi; respingând ispita în mod cu totul minunat şi orientând întreaga sumă către cei nevoiaşi, totodată, a înfăptuit un lucru binecuvântat de Dumnezeu.
În purtarea Sa de grijă spre mântuire, Dumnezeu vrea ca toţi să audă cuvântul Lui, să creadă şi să se mântuiască. Şi pe bolnavii din spitale îi cercetează Mântuitorul, trimiţându-le „preoţii bisericii” ca să se roage pentru ei şi să le binevestească „slobozenia de sus”. Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos se ascunde în cel bolnav, în cel sărac, în cel aflat în nevoie sufletească şi trupească, astfel încât, prin darul dumnezeiesc şi cu binecuvântarea PF Părinte Patriarh Teoctist, care cercetează, luminează şi susţine părinteşte treptele slujirii bisericeşti, majoritatea spitalelor din ţara noastră au preoţi şi sfinte locaşuri, adică îl au tainic şi real pe Hristos Domnul, Viu şi lucrător, Doctor al sufletelor şi al trupurilor în Sfintele Taine, propovăduit în cugetul şi graiul românesc şi, mai cu osebire, prin viaţa sfinţită şi sfinţitoare a unor slujitori ştiuţi numai de Bunul şi Dreptul Dumnezeu.
Chiar dacă cuvântul lui Dumnezeu este greu de auzit, de purtat şi de urmat, chiar dacă îi deranjează pe unii dintre cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeul Cel Viu al creştinilor dreptmăritori, El este absolut necesar tuturor. Chiar şi celor necredincioşi, care îi simt puterea dumnezeiască în chip inexplicabil, deşi nu-L primesc în viaţa lor, ba chiar îi întorc spatele, neintrând în nici un fel de relaţie cu El, precum, prin analogie contemporană extrem de sugestivă, barele de cadmiu dintr-un reactor nuclear nu intră în nici un fel de reacţie chimică cu celelalte componente ale acestuia, dar în absenţa lor reactorul explodează!
Propovăduirea adevărată, jertfitoare şi smerită, cu conştiinţa continuă a propriei nevrednicii, cu fapta şi cu cuvântul, prin post luminat şi rugăciune neîncetată, alungă puterea vrăjmaşului cel nevăzut şi aduce sufletului harul dumnezeiesc necreat. Unde nu se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu sau se propovăduieşte total greşit, ba chiar în sens eretic, este semn al pierzaniei sufleteşti şi prilej de bucurie pentru demoni. Nu poate fi un rău mai mare (mult mai mare decât toate lipsurile pământeşti) decât lipsa Cuvântului lui Dumnezeu sau, şi mai rău, prezenţa surogatului sectar.
Acolo, însă, unde se propovăduieşte cuvântul Evangheliei, asemenea unei săbii a duhului, cu două tăişuri, care pătrunde adânc, se naşte umilinţa şi pocăinţa, creşte nădejdea, se întăreşte credinţa, se aprinde dragostea, se înviază lăuntric şi se zideşte trupul tainic al Mântuitorului Hristos, Biserica Sa.
Evlavia faţă de Maica Domnului, Sfinţii Apostoli şi faţă de toţi Sfinţii, dacă este adevărată, luminată şi lucrătoare, ne îndeamnă să trudim „la plugul Crucii”, cu timp şi fără timp, rugându-ne cu umilinţă ca sămânţa cuvântului dumnezeiesc să ajungă la pământul cel bun al multor suflete şi să aducă roadă de pocăinţă vrednică de împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă în spitale, ca şi în închisori, mai mult decât oriunde, oamenii strigă din adâncul inimilor lor oricât de greu încercate, cerând ajutor Celui de Sus şi aşteptând de la preoţii acestora un adevărat model de viaţă hristocentrică şi de slujire smerită, în duh şi adevăr.
RSS 2.0