.Mărturisirea de credinţă este una din marile taine ale creştinului ortodox. Ea presupune simţire, cugetare la Dumnezeu, voinţă şi credinţă de nezdruncinat, dăruire totală şi afirmare nemincinoasă a iubirii întru Hristos. Să porţi Crucea mântuirii e apogeul acestei mărturisiri, după cum însăşi viaţa nu e decât o permanentă ,,întoarcere la Hristos’’. Sub acest titlu sublim, cartea Întoarcerea la Hristos, scrisă de Ioan Ianolide, apărută la Editura Christiana, Bucureşti, 2006, este pentru cititorul ortodox nu numai o revelaţie a durerii, ci o revelaţie a mărturisirii neostoite întru Hristos, ,,o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor’’(preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa). Citind paginile zguduitoare ale acestei cărţi nu poţi să nu exclami că, într-adevăr, au existat şi vor exista până în zilele cele de pe urmă mărturisitori întru Hristos, oameni îndumnezeiţi, care, indiferent de caznele la care vor fi supuşi, nu vor ezita nici măcar o secundă să alunge gândul cel amăgitor al lepădării de credinţă, ci o vor afirma până în ultima clipă a vieţii precum Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, şi toţi cei amintiţi în paginile acestei cărţi scrise cu sânge mucenicesc. Este istoria unor oameni cărora nu numai că le-a fost îngrădită libertatea sub toate aspectele ei, dar însăşi cugetarea la Dumnezeu: ,,trebuie să vă curăţăm creierul bucăţică cu bucăţică!’’, ,,aici s-a terminat cu Hristos !’’, ,,vom trece cu tăvălugul peste voi !’’, mecanisme aservite politicului ,,sub imperiul groazei duse până la nebunie’’, dar în esenţă închisorile de la Aiud, Piteşti, Târgu-Ocna etc. au fost nu închisori politice, ci ,,închisori de deţinuţi religioşi’’, de „mistici obscurantişti”, după cum erau numiţi creştinii de către uneltele sistemului. Dar este înduioşător până la lacrimi să vezi cum aceşti oameni, închişi doar pentru că nu s-au lepădat de credinţă, erau ahtiaţi după Cuvântul Lui Dumnezeu, cum utilizau toate mijloacele posibile pentru a-i face pe toţi să-şi găsească limanul de lumină în Hristos.
Rar poţi întâlni un om îndumnezeit, mai degrabă un hristofor precum Valeriu Gafencu, care ne învaţă lecţia dobândirii veşniciei prin dăruire, lecţia sacrificiului, fiindcă după cum spune însuşi autorul cărţii ,,eul său era mort întru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu’’. Boala nu-l mai putea îngenunchea. Suferinţa sa trupească la care liber consimţea prin însuşi faptul de a-şi dona medicamentele celor suferinzi, porţia de mâncare şi aşa mai departe, pe toate acestea le domina prin puterea trimisă lui de către Domnul: ,,strălucirea sfinţilor este reală şi de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit în duh. Moartea murise în Valeriu.’’ Iar prin puterea exemplului său moral şi de vieţuire în Dumnezeu nu numai că a reuşit să-i cutremure pe toţi cei din închisoare, dar a reuşit să adune oile risipite fiindcă, aşa cum mărturisea într-o scrisoare din 1946, Valeriu Gafencu era convins că ,,numai în măsura în care slujim Lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească’’.
Întrebarea pe care mi-am pus-o în timpul parcurgerii minunatelor pagini ale luptei continue, martirologice aş spune eu, de ce noi, românii, ne-am făcut un obicei din a dezgropa trecutul, dar numai acel trecut care să demistifice pe cât se poate imaginea Bisericii şi a preoţilor aşa zişi colaboratori, securişti, pe care Dumnezeu îi va judeca după atotputernica Lui voie, şi nu ne lăsăm ghidaţi de Duhul Sfânt în căutarea acelor izvoare inepuizabile de vieţuire în Adevăr? Ce e cu adevărat revelator: să dezgropăm un trecut falsificat sub semnele politicului când, de fapt, războiul a fost în special împotriva trăitorilor întru Hristos, sau mai degrabă să ne înarmăm cu armele pe care un Valeriu Gafencu, un Ioan Ianolide, un părinte precum Ilie Cleopa sau un părinte precum Arsenie Papacioc ni le-au lăsat drept moştenire prin însăşi pilda luptei lor ?
Într-adevăr, părintele Cleopa nu a făcut temniţă, dar nu a scăpat nici el de furia ateistă care l-a suspectat neîncetat, însă prin puterea rugăciunii ,,acest cioban a devenit o sinteză vie a tuturor Sfinţilor şi Părinţilor răsăriteni. Sfântul umblă printre noi - acesta este sentimentul pe care îl încerci în preajma părintelui Cleopa’’. Adevărat mărturisitor, incapabil de compromisuri cu mamona securistă, a fost şi părintele Arsenie Papacioc, căruia Ioan Ianolide îi face un portret duios, respirând acelaşi duh divin: ,,A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţa creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: «Noi înfruntăm pe atei la ei acasă». Este un far al Lui Hristos’’. Şi exemplele pot continua: părintele Dumitru Stăniloae, monahul Nicolae Steinhardt, părintele Marcu, părintele Iosif Trifa şi toţi cei care poate ,,nu au luat atitudini răsunătoare ca alte neamuri, dar au rezistat tacit, strecurând în atmosfera materialistă duhul ortodox’’.
Şi nu pentru puţini închisoarea a fost, în primul rând, un itinerariu spiritual prin care au învăţat devenirea creştină: ,,Am pornit de la credinţa în Dumnezeu şi am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu dar minunat. N-a fost tortură care să nu fi fost însoţită de bucuria ei, de aceea calea cea strâmtă este frumoasă.’’ Şi dacă ceva poate fi mai înălţător în acest calvar al luptei pentru viaţa întru Hristos, acest ceva al ,,acestei experienţe este : totul în Hristos! Simplu dar greu, greu dar necesar. Omenirea trebuie să opteze şi să îndrăznească !’’
Valeriu Gafencu, fiindcă trebuie să recunoaştem că el reprezintă centrul de greutate al cărţii, tocmai prin puterea covârşitoare de care dădea dovadă, rămâne, aşa cum mărturisea unul din apropiaţii săi, Constantin Străchinaru, ca şi Ioan Ianolide, ,,un alt prinţ al spiritului, al trăirii prin reflexiune şi al frumuseţii’’. De câte ori nu au murit aceşti oameni, şi-au omorât în primul rând orgoliul, eul, torturile le-au şubrezit trupurile, dar mintea a rămas în aceeaşi ,,trezire duhovnicească’’, s-au lepădat de materialitate pentru a trăi prin îndumnezeire.
Cartea e mai mult decât un document istoric, e, aşa cum îl numeşte autorul, ,,document pentru o lume nouă’’, ,,nu e o lucrare literară, ci o cântare a lebedei. Cuvântul nostru este: Totul în Hristos!’’, fiindcă, dacă unii au reuşit să mai vadă lumina zilei prin mila Lui Dumnezeu, ei nu au avut o altă călăuză în această lume decât iubirea, virtutea prin care au traversat lumea, torturile neostoit, trecând în ordinea dumnezeiască. Au crezut, au nădăjduit, au susţinut şi susţin şi acum lumea prin marea şi irezistibila putere a iubirii. Au mărturisit cu toţii că Dumnezeu e lumină. Cei care s-au învrednicit să-L vadă, au mizat pe o dăruire totală, pe puterea sacrificială, într-o vreme de prigoană, de ,,impertinenţă ateistă’’, de proclamare a ,,demonocraţiei’’, de luptă continuă prin încredinţarea în mâinile Lui Dumnezeu. Au murit mulţi, fără cruce, fără nume…Dar şi-au purtat Crucea cu demnitatea cinstei, a credinţei mărturisitoare. Atât de mare a fost dragostea încât multe dintre poeziile duhovniceşti ajunse până la noi, nu au fost scrise pe foi, aşa cum ne-am imaginat, ci au fost memorate şi transmise de la unul la altul, culese apoi de la cei care au reuşit să se elibereze. M-a impresionat până la lacrimi moartea lui Valeriu Gafencu. Vor răscoli sufletul oricărui cititor ultimele sale cuvinte: ,,Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!’’ Crucea pe care reuşise să o salveze la percheziţii i-au pus-o în gură, substituind-o parcă pe cea care ar fi trebuit să-i fie aşezată la căpătâi.
Carte a durerii, a martirului şi revelaţie a puterii credinţei, Întoarcerea la Hristos e un îndemn atemporal, pentru creştinul ortodox de pretutindeni şi din totdeauna, un crez al biruinţei, al dăruirii până la jertfă, crez la care ar trebui să ne facem cu toţii părtaşi, fiindcă numai astfel vom putea să rezistăm unei eventuale şi posibile reiterări a ceea ce a reprezentat această ,,inchiziţie românească’’, centrată pe pervertirea valorilor morale, ancestrale, etico-creştine.
Ceea ce nu e cu putinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu, ne încurajează Hristos. Să ne încredem deci în cuvintele Sale, să nădăjduim în viaţa cea veşnică, fiindcă numai aşa vom putea să primim nimbii strălucirii divine, numai aşa ne vom împărtăşi din bucuria lăuntrică a devenirii creştine: ,,Sub crucea grea ce mă apasă sânger,/ cu trupu-ncovoiat de neputinţă./ Din când în când, din cer coboar-un înger/ şi sufletul mi-l umple cu credinţă./ M-apropii tot mai mult de biruinţă.’’ (Dor, Valeriu Gafencu).
RSS 2.0