.Pentru ca toţi oamenii acestei ţări ortodoxe să înţeleagă exact despre ce este vorba (indiferent de vârsta, etnia, orientarea spirituală sau ocupaţia lor), în aşa zisul „război al icoanelor” (sintagmă mediatică absolut incultă şi ilogică, întrucât nu icoanele se războiesc între ele, ci un grup de nefericiţi vrăjmaşi ai icoanelor îşi arată, chiar şi în secolul al XXI-lea, adversitatea iraţională faţă de chipiul Mântuitorului Hristos, al Maicii Domnului sau al Sfinţilor înfăţişaţi prin arta străveche şi sfântă a iconografiei; subliniem că „arta sacră a icoanei nu a fost inventată de artişti. E o instituţie venind de la Sfinţii Părinţi şi din Tradiţia Bisericii”) trebuie să precizăm câteva lucruri teologico-culturale elementare, dar esenţiale:
1. Substantivul discriminare înseamnă: a. deosebire, distingere între mai multe elemente; b. politică prin care un stat sau o categorie de cetăţeni ai unui stat sunt lipsiţi de anumite drepturi pe baza unor consideraţii neîntemeiate; discriminare rasistă=segregaţie; după franţuzescul discrimination¸ latinescul discriminatio, -onis, verbul a discrimina înseamnă a separa, a face deosebire, a distinge, din latinescul discriminare, franţuzescul discriminer, DEX, p. 307. Deci a distinge, a discerne lucrurile, din punct de vedere spiritual, cultural şi moral, înseamnă a avea discernământ, iar a lipsi cetăţenii de un anumit drept printr-o politică discriminatorie înseamnă cu totul altceva. În mod sigur, însă, a obliga prin euro-dictate alte neamuri (aşadar, şi pe români!) să nu aibă sau să nu-şi folosească dreptul la discernământ se numeşte sigur discriminare spirituală, culturală şi morală!
2. Cum anume i-ar putea „discrimina” pe unii elevi (o minoritate) prezenţa lumii cereşti în clasele de şcoală, înfăţişată pe icoane, de vreme ce în ţara noastră există moschei, sinagogi şi „case de rugăciune” aparţinând unor minorităţi cu alte orientări religioase, iar copiii acestora au dreptul consfinţit prin lege de a învăţa în şcolile de stat, dar şi în cele particulare, după propria lor liberă alegere? Ar avea cineva curajul să propună scoaterea semilunei din viaţa publică a statelor musulmane sau interzicerea stelei lui David în Israel din instituţiile acestui stat, pe motiv că acestea i-ar discrimina pe creştinii (ortodocşi, catolici, armeni, copţi) din aceste ţări? Nici pomeneală de aşa ceva. Chiar dacă există o deosebire netă între religia musulmană (majoritară) şi cea creştină (minoritară), acolo nimeni nu îndrăzneşte să susţină oficial că ar exista vreo formă de discriminare religioasă!
3. Ei bine, la noi, într-o ţară majoritar ortodoxă, în care drepturile minorităţilor sunt respectate prin lege sau prin simplă toleranţă reciprocă, morală şi de bun simţ, un obscur profesoraş de provincie (care nu uită să se declare fariseic bun creştin – Sic!) cutează, în cumplita sa ignoranţă teologico-culturală, să încerce reanimarea artificială a unei vechi erezii, condamnată de către Sfinţii Părinţi, întruniţi în al VII-lea Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (convocat de împărăteasa Irina în anul 787) şi anume iconoclasmul.
Scurt istoric al iconoclasmului
„Această mişcare religioasă eretică din imperiul bizantin, în secolul VIII d. Hr., sub influenţa islamismului, urmărea eliminarea cultului icoanelor cu sprijinul împăratului Leon al III-lea Isaurul; erezia reapare mai târziu la husiţi şi albigenzi… Sinodul de la Constantinopol din 843 a restabilit definitiv cinstirea icoanelor. E simptomatic faptul că iconoclasmul, în culmea sa, loveşte în acelaşi timp icoana, starea monastică, cultul sfinţilor şi maternitatea divină a Născătoarei – Theotokos (Maica lui Dumnezeu). „Nu împotriva icoanelor lupţi, ci împotriva Sfinţilor”, i-a spus Sfântul Ioan Damaschin împăratului Leon al III-lea.
Dimpotrivă, intransigenţa apărătorilor ortodocşi ai icoanei, mergând până la martiraj, depăşea cu mult elementul didactic sau artistic, în icoană, Biserica apăra însăşi baza credinţei creştine, fiindcă în ea este concentrată întreaga Ortodoxie. Teologia şi spiritualitatea Bisericii creştine răsăritene, în totalitate, sunt rezumate în taina Chipului Sfânt al Domnului Iisus Hristos – prototip al icoanei Sale, Căruia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în tot locul, în toată vremea şi în toate împrejurările, acum şi în vecii vecilor. Amin”.
Nu vom mai spune aici decât că Platon („hoţul divin al lui Socrate” – Sic!) exprima colocvial, în felul său unic şi inimitabil: „Frumosul este măreţia adevărului”(Paul Evdochimov arăta că geniul limbii greceşti a împlinit această afirmaţie născocind un termen unic, kalokagatia, care face din bine şi frumos versanţii aceleiaşi culmi; pe ultima treaptă a sintezei, cea oferită de Biblie, Adevărul şi Binele se oferă contemplaţiei, via lor simbioză marcând integritatea fiinţei şi făcând să ţâşnească frumuseţea. „Ceea ce cuvântul spune, imaginea ne arată în tăcere”, spun Părinţii celui de-al şaptelea Sinod despre icoane; şi tot Evdochimv denumea „arta icoanei o teologie a frumuseţii”!)
Cum ar putea Frumosul, Adevărul, Binele şi teologia lor sublimă să „discrimineze” pe cineva, prin prezenţa simbolurilor creştine (în biserici, ca obiecte de cult; în spitale, ca prim gest elevat, altruist şi taumaturgic; în şcoli ca material didactic de cultură şi un semn de perenitate în arta sacră, iar în instituţii ca un reper al apartenenţei noastre indestructibile la spiritualitatea creştin-ortodoxă)? Poate4 numai o descriere obiectivă a percepţiei distorsionate a realităţii divino-umane (din mintea câtorva iconoclaşti întârziaţi şi legalişti opaci) ne-ar putea sugera un posibil răspuns! Dar răspunsul acesta ar trăda pustiul , urâtul, autoamăgirea, egolatria şi infirmitatea gravă de percepţie a frumosului divin din sufletele acestor nefericiţi şi tragic rătăciţi, apostaţi, teomahi sau ce-or mai fi ei (dimpreună cu cei care îi împing din umbră la acest neo-gnosticism tupeist şi mortificant), dar şi la noi forme de non-conformism teofob şi clerofob, căci lucru curat nu poate fi o asemenea discriminare vădită a unei majorităţi ortodoxe în duh (singurul care înviază!), de către o minoritate împotrivitoare şi răzvrătitoare prin litera care ucide!
Cine „judecă”, dorind să o mai şi „reglementeze”, fără să o cunoască, opţiunea ortodoxă majoritară? Desigur, un anumit „consiliu (ne)naţional al discriminării”, format din juni cosmopoliţi, musai cu ifose „liber-cugetătoare”, susţinuţi ritos şi ameninţător de autoarea unei blasfemii anticreştine ordinare, de-o trivialitate extremă (răsplătită penibil cu un premiu UNITER, probabil pentru încurajare, fiindcă talentul literar lipseşte cu desăvârşire – Sic!), sau de o oarecare „contesă” (aprigă teofobă şi ortodoxofobă), cu damfuri de „expertă în comunicare”, revenită pe meleagurile noastre pentru a ne oferi lecţii de (dez)integrare spirituală şi morală, cu o aroganţă abia disimulată, dar şi cu jenante dezacorduri gramaticale („ei însuşi” reprezintă una dintre multele sale agramatisme „comunicate” entuziast tuturor românilor cu carte, profesori, studenţi sau elevi – Sic!). Acestei întrebări legitime îi răspunde, cu mult bun simţ, şi un filosof antic (Democrit), mult citat până şi de unii materialişti contemporani: „Dascălul nebunilor nu este cuvântul, ci nenorocirea!”. Şi oare ce nenorocire mai mare i se poate întâmpla oricărui nebun, dacă nu lăsarea la voia minţii lui de către Creatorul său?
Miezul sau coaja problemei?
Din câte s-au putu observa la „miezul problemei” (emisiune pe care realizatorii ar denumi-o mai bine „coaja problemei”, întrucât de regulă înţelegerea lucrurilor dezbătute pe acest canal nu merge spre esenţe, ci se cantonează sau eşuează pe o peliculă superficială, frivolă, senzaţionalistă şi consumistă), profesoraşul cu pricina, incapabil de un discurs intelectual complex şi nuanţat, a recitat doar – cu o îndărătnicie iconoclastă – nişte surogate legaliste şi nişte euro-clişee anti-tradiţionaliste (susţinut de către un fost sau actual „aviator psihic” şi de un hedonist notoriu, primul mai cunoscut pentru escapadele sale în infernul drogurilor, iar al doilea „remarcat”, în special, pentru prigoana turbată împotriva simţului moral elementar şi atentatele repetate la bunele moravuri, ambii la fel de inculţi, sterili şi agresivi în universul valoric peren, pluridimensional, spiritual, moral şi cultural al iconografiei ortodoxe).
Înafara unui zel propriu tuturor energumenilor (a se citi posedaţi de un duh rău) respectivul cazuist de duzină nu a reuşit să contureze nici măcar un singur motiv plauzibil, pentru care oamenii, sănătoşi la suflet şi la minte -8o majoritate calitativ semnificativă, ocrotită de îngerii săi credincioşi), ar trebui să înlocuiască Adevărul, Binele şi Frumosul cu minciuna, răul şi urâtul, „recomandate” de Cezarul globalist (a se citi „noul Baal”) şi slugile lui întunecate (o minoritate calitativ nesemnificativă, dar sprijinită de legiunile de îngeri căzuţi sau demoni inspiratori).
RSS 2.0